TIFF 2011 - lucruri utile în viaţă

Cum ieri, marţi, 7 iunie 2011, am urmărit un film foarte bun, primul din festival care să îmi placă în totalitate, am hotărît că în relatarea de azi o să stau aproape de cinema. Am văzut cele două proiecţii din competiţie, Principii de viaţă şi La vida util, plus o proiecţie din categoria Fără Limită, Fochistul lui Alexei Balabanov.
 
Noului film al lui Constantin Popescu, Principii de viaţă, îi lipseşte personalitatea. Treabă care vine la pachet cu un parcurs chinuit, în care simţi cazna autorilor (scenarişti şi regizor) de a găsi un drum în urma căruia lecţia de viaţă pe care vor să o predea să aibă o susţinere cît mai trainică. Filmul e cusut cu aţă albă, realizezi asta urmărind goana personajului principal, Emilian Velicanu, interpretat de Vlad Ivanov, care în douăzeci şi patru de ore din viaţa sa trebuie să bifeze suficiente check point-uri încît să motiveze reacţia sa din final, cea în care sînt vizibile principiile de viaţă în toată nuditatea lor. Demersul lui Constantin Popescu e similar celui din Poliţist, adjectiv din punct de vedere al fabricării. Simţi că în spatele formei de expunere realiste se află o anumită idee pe care autorii vor să o transmită. Simţi că filmul e nevoit să adune evenimentele de pe ecran pentru a reuşi să ofere un oarecare schelet ideei din spatele ecranului. Şi în filmul lui Porumboiu, şi în filmul acesta, realitatea prezentată de autor e deja mutilată de sensurile livrate prin intermediul ei. Semnificaţiile pe care spectatorul ar trebui să le judece pornind de la film vin înaintea semnelor (imaginile de pe ecran) prin care sensurile ar trebui să fie descoperite.
 
Filmul se artificializează, devine lipsit de naturaleţe, fiindcă transpare construcţia sa în-vederea-acoperirii-unei-idei. Personajele au o singură faţă de la început pînă la sfîrşit şi nu respiră o viaţă a lor, ci sînt condamnate să rămînă simple instrumente prin care autorii filmului îşi întregesc demonstraţia. Velicanu acumulează nervi. Prima lui soţie e din ce în ce mai umilită. Fiul lui mai mare e resortul descărcării nervoase a tatălui. Actuala soţie e uşor nemulţumită, dar se complace în stituaţia respectivă. Unul dintre clienţii firmei sale, singurul care apare în film, e o femeie cicălitoare, care îl sună non stop pe Velicanu să vadă cînd îi vor fi gata pliantele. Cel mai important personaj e în centrul atenţiei. Velicanu trebuie să acumuleze nervi, încît reacţia lui din final să elibereze concluzia filmului. Astfel, celelalte variabile ale ecuaţiei sînt plasate în diverse situaţii în care să îşi repete insistent natura, încît Velicanu să acumuleze nervi.
 
Spectatorul e pus la mijloc şi e nevoit să înghită o realitate deja digerată de cei care au realizat filmul, o realitate care se închide imediat ce autorii încheie raţionamentul. Ceea ce vor să transmită autorii e că fericirea omului nu e direct proporţională cu banii pe care îi are şi că liniştea căminului e mai importantă decît siguranţa materială. În demonstraţia sa, Poliţist, adjectiv luptă cu o mentalitate românească bine împămîntenită - faptul că legea e, aşa, un fleac. Atunci cînd Anghelache (Vlad Ivanov) ciocăneşte spectatorul în cap cu DEX-ul, ideea e de a îi arăta că acolo unde apare legea, realitatea pe care aceasta o acoperă nu mai e discutabilă. Demersul lui Porumboiu, chiar dacă formal e tot artificial, cu sensuri prealabile poveştii, are un mare avantaj înaintea Principiilor de viaţă: nu este clişeatic. În filmul lui Constantin Popescu şi concluzia este clişeu, şi susţinerea ei se bazează tot pe situaţii-clişeu.
 
La finele proiecţiei următoare, mi-era clar că am văzut cel mai bun film din TIFF de pînă acum. La vida util, o producţie uruguaiano-spaniolă. Unul dintre puţinele filme care ajunge să prezinte un discurs viabil despre cinema - atît o critică a ideologiei prezente în cinema, cît şi un omagiu adus expunerii cinematografice grandioase -, unul integrat în mod natural în istoria de pe ecran. Filmul prezintă întîmplări imaginare din viaţa Cinematecii uruguaiene, frînturi din activitatea lor cotidiană, probleme pe care le întîmpină, programe pe care le derulează. E ca un jurnal de bord, în care pasiunea pentru film dă nas în nas cu urgenţele vitale şi în care viaţa personajelor de pe ecranul Cinematecii cuprinde viaţa personajelor din cinematecă, atît în ceea ce priveşte optimismul visului american (privit cu multă ironie) cît şi în ceea ce priveşte tristeţea inerentă unui sfîrşit iminent. Umor de cea mai bună calitate, subtilitate şi stil, într-un film de Federico Veiroj, un must-see al acestei ediţii.

(cele două filme pot fi văzute de 300 de spectatori aici: http://mubi.com/programs/transilvania-international-film-festival, nota LiterNet)

Nu am putut rămîne la repriza de Q&A după vizionare, fiindcă voiam să ajung la filmul lui Balabanov. Cu ceva timp în urmă am văzut unul dintre primele sale proiecte, Of Freaks and Men. Un film ultra-estetizat, cu o poveste plină de perversiuni şi violenţe tabu. Un film suficient de proaspăt încît să doresc să văd şi alte producţii semnate de acest regizor rus. Proiecţia de aseară, a Fochistului, m-a pus serios pe gînduri. E un film extrem de slab, o imagine a Rusiei contemporane prezentată prin intermediul unei parabole de un prost gust exemplar. Mafioţi, femei care n-au nimic în cap, doar îşi poartă sexul la vedere şi rîd isteric, iar în contraparte, un fochist care veghează cursul răului pe pămînt din străfundurile societăţii pe care o încălzeşte. Din poziţia de martor, de atoateştiutor, fochistul nu avea cum să nu reacţioneze. Începe să judece societatea şi realizează că trebuie să ia măsuri. Aşa că urcă spre lumină şi, prin uciderea răufăcătorilor de pe ecran, lumina găseşte o cale spre sufletele oamenilor. Realizarea filmului e de un primitivism feroce, cu personaje-caricaturi, cu situaţii previzibile, cu o bandă sonoră de film porno sau, în cele mai bun caz, de magazin duminical. După această peliculă, mi-e destul de clar că singurul autor însemnat din cinematografia rusă contemporană este Alexandr Zviagintsev.