"Sportivul" nostru, Velicanu, face slalom între două familii - una a fostei neveste care îi creşte băiatul (Gabriel Huian) lîngă un alt bărbat şi propria familie în care actuala nevastă se împarte între dădăcirea copilului lor şi morala destul de plictisită şi sictirită a femeii care e atît de mult prinsă de rolul ei, încît nu se mai poate bucura de nimic. Soţia actuală îl are pe "trebuie" în spate ca pe o roabă în măruntele dar importantele treburi zilnice, iar Velicanu are principii de viaţă care se pot aplica, la o adică, şi cu mai puţin complicata corecţie fizică.
Fosta soţie a lui Velicanu apare ca o figură ştearsă şi bîntuită de probleme financiare lîngă resemnatul ei soţ care nu-l mai poate controla pe fiul ei, un adolescent răzvrătit care îi dispreţuieşte pe toţi în egală măsură şi fără remuşcări. Cam asta e toată mişcarea de trupă pe care o presupune un exerciţiu minimalist fără roade pe alese.
Psihologia filmului e convenţională şi anostă, fără emoţiile şi micile revelaţii pe care ni le oferea Portretul luptătorului la tinereţe, un film construit pe ideea că viaţa nu poate fi trăită oricum şi că în orice om binele sau răul îşi au partea lor de adevăr. Partea de adevăr a lui Velicanu se consumă liniştit pentru un loc de parcare, pentru un bilet plătit la mare, pentru domesticirea fiului şi de aici îşi extrag şi celelalte experienţe firele narative. Nu poţi să nu te întrebi totuşi, dacă Velicanu e un familist atît de bun (exceptînd aplecarea lui spre idei fixe), cum se face că e la a doua căsnicie şi de ce prima soţie îi reproşează că a lăsat-o sigură să crească copilul pe care acum nu îl mai poate controla? Poate aici să fie încărcătura psihologică pe care a contat regizorul dar e atît de ascunsă de valul de cumpărături pe care îl face Velicanu şi de discuţiile sterile (despre muncă), încît nu e uşor de apreciat.
Sora geamănă a Principiilor... e Felicia, înainte de toate, un film mai reuşit pe care Răzvan Rădulescu şi-a pus semnătura. Succesul acelui film vine şi din faptul că acţiunea e mai fluidă, există spaţii liniştite, tăcute, în care poţi să relaţionezi evenimentele, ai timp suficient să meditezi asupra dialogului şi să plasezi mental următorul cadru pe care poţi să-l ghiceşti sau nu. Acolo poţi să vorbeşti de expresii, sentimente etc. La Constantin Popescu camera se mişcă încontinuu şi acesta pare să fie un joc care să-l ţină pe spectator conectat la ceva viu, la viaţa agitată a lui Velicanu căreia nu-i mai prognozezi nimic, doar aştepţi să vezi ce se mai întîmplă. Şi ce se întîmplă? Păi, Velicanu îşi "aplică" principiul de viaţă şi pleacă în vacanţă aşa cum a stabilit. Un ţel atins dacă ţinem cont că Felicia se întoarce de la aeroport ratînd zborul (dar cu o victorie care ne-a mai răcorit puţin). Şi într-un caz, şi în altul te întrebi - şi asta pare să fie partea bună a scenariului - dacă asta înseamnă viaţă şi cîte asemenea personaje nu trec în fiecare zi pe lîngă noi pe stradă.
Poate că filmul ar fi trebuit să aibă titlul Reguli de viaţă. Principiile ţin de o fibră mai profundă pe care protagoniştii, oricît de simpatici ne-ar fi, nu o au şi nici nu se străduiesc să o aibă. Vlad Ivanov face un rol de zile mari pe acest scenariu care nu ne oferă prea mult şi ţine în spate, cavaleresc, şi jocul mediocru al celorlalţi protagonişti (actuala soţie care nu mai iese din tiparul consoartei preocupate, cu o mutră plictisită şi acră, băiatul care se vrea cu orice chip autist şi pentru atingerea ţelului nu mai ridică ochii din telefon sau monitor). Eu sper că după ce aburii minimalismului vor fi trecut, Constantin Popescu ne va oferi, generos, un film aşa cum numai el ştie să facă.