Emilian Velicanu (interpretat deranjant de frenetic de Vlad Ivanov) este un maniac al controlului cu un extraordinar succes. El se află într-o cursă contra cronometru, înainte de a pleca în concediu cu familia şi cu fiul din prima căsnicie. Vrea ca toată lumea să se simtă bine în preajma lui, vrea ca treburile pe care le lasă în urmă la serviciu să nu-l mai deranjeze. Întârzierile acumulate şi decalajele de-a lungul zilei dinaintea concediului îl enervează cumplit, însă, treptat, eroul nostru va găsi câte o soluţie pentru fiecare problemă, rezolvată de scenariu în mod artificial şi expeditiv, doar pentru a ne livra, printr-o maximă economie de subtilitate, egoismul şi puterea manipulatoare a unui personaj - e drept, uşor ironizat -, dar scandalos de simpatizat.
De pildă, într-un mod uluitor de rapid - şi de necredibil - Velicanu reuşeşte să convingă o clientă vădit nemulţumită de produsul pe care îl comandase, neoferindu-i nicio garanţie că din acel moment produsul va lua forma cerută de ea, deşi asta i se insinuează. Chiar şi în dialogurile pe care le are cu muncitorii ce lucrează la noua sa casă, cu fosta şi cu actuala soţie, cu fiul sfidător, arogant şi rebel (jucat impecabil de tânarul Gabriel Huian), Velicanu este un personaj atât de nefinisat, ridicol de îngroşat, încât chiar şi când se înşeală pare a avea dreptate. Până şi bănuiala sa, cum că celalalt fiu mai mic nu este atât de bolnav precum pare, îi va fi confirmată de medic.
Regia lui Constantin Popescu, în slujba şi administrarea "peliculei econome", este la fel de părtinitoare ca scenariul - pe care îl înţelege perfect: cadrele sunt suficient de largi pentru a evidenţia exacerbat limbajul corporal al lui Velicanu şi suficient de lungi, pentru ca ultima replică, rostită de multe ori într-un plan apropiat, să-i aparţină aproape întotdeauna. Pentru regizorul filmului Portretul luptătorului la tinereţe (amplă - i-am zis - cvasi-ficţiune, datorită unei mari deschideri spre imagine, generatoare de suspans vizual, şi datorită unui important twist epic), cât şi pentru tandemul Rădulescu-Baciu (scenarişti extrem de meticuloşi în studierea diferitelor stări prin care trec personajele lor), Principii de viaţă se relevă, în mod special prin prisma ultimei scene (care ar fi trebuit lesne tăiată la montaj, în măsura în care conţine un personaj în plus), ca un proiect şi un film impertinent, dacă nu scandalos, unde bărbatul care a folosit cureaua pare sa aibă dreptate chiar şi după ce necugetatul act se va fi sfârşit.