În concertul de deschidere a noii stagiuni a Filarmonicii George Enescu, de la Ateneul Român, din 6 octombrie 2011, Orchestra simfonică dirijată de Camil Marinescu a interpretat Simfonia nr. 9 în Re major de Gustav Mahler. O simfonie gigant, sub toate aspectele. Cele patru părţi, Andante comodo, Im Tempo eines gemächlichen Ländlers, Etwas täppisch und sehr derb, Rondo-Burleske, Allegro assai. Sehr trotzig şi Adagio. Sehr langsam und noch zurückhaltend, s-au desfăşurat pe o durată totală de aproximativ 85 de minute. Am asistat la un concert impresionant, de o desăvârşită ţinută artistică. Dirijorul Camil Marinescu, împreună cu uriaşul aparat orchestral, au reuşit să transmită publicului aflat în sala Ateneului, tragismul acestei muzici de o mare adâncime. Iar auditoriul a intrat în rezonanţă cu acest sentiment pe care-l resimţim cu toţii în perioada actuală de criză, în care până şi Pământul se cutremură.
Artiştii au impresionat de la bun început prin seriozitatea abordării unui opus atât de complex. O forţă covârşitoare se resimţea în sală, generată de pânza sonoră venită dinspre orchestră, captând cele mai profunde straturi ale inconştientului.
Andantele comodo, această pagină de excepţie a creaţiei mahleriene, a beneficiat într-adevăr de o putere emoţională exacerbată, în fond, o caracteristică a stilului compozitorului austriac. Timbrul de clopote din debutul simfoniei te făcea să treci prin stări sufleteşti de o maximă severitate. Vedeai în faţa ochilor un convoi funerar. Acele sunete emise de tuba cu surdină te înfiorau, fără putinţa de a te opune, îţi zdrobeau toată armura de cinism adunată după preumblările în afara templului muzicii.
Intrările ferme ale viorilor secunde, imensele contraste dinamice au fost realizate cu multă măiestrie, iar afectele de moment reflectau autentic sensurile muzicale. Dirijorul Camil Marinescu are o intuiţie deosebit de bună. Este admirabilă înţelegerea sa cu privire la subtilităţile orchestraţiei mahleriene - cu alternări de sonorităţi în plină mişcare, fluide, trâmbiţate ori tranşante - precum şi la percepţia şi valorificarea ţesăturii contrapunctice. Sub bagheta sa, orchestra şi-a mulat discursul reliefând tragismul schimbărilor tono-modale şi armonice ale temei, de la iniţialul Re major la re minorul ce marca parcă un eveniment dureros din viaţa compozitorului. Se succedau o mulţime de stări antagonice: tandreţe, furie, nădejde, disperare. Splendid a fost realizată Coda primei mişcări a simfoniei, acolo unde reluarea ideii muzicale iniţiale se petrecea fără urmă de luptă, cu sonorităţi liniştite, pure, diminuate, undeva în registrul acut, asemenea clipei dinaintea despărţirii finale, când pronunţăm un Adio.
În cea de-a doua parte a lucrării, suflătorii de lemn au reuşit să sugereze frumuseţea peisajului campestru în care eroul pare a reveni trecător. Muzica ländler-ului suna aparent inocent. Şi totuşi ironia reapărea datorită combinaţiilor timbrale acide şi a modulaţiilor ce negau orice intenţie de afirmare a naivităţii.
În partea a treia a simfoniei, atmosfera s-a schimbat total. Emisiile interogative ale trompetelor păreau adevărate erupţii vulcanice. Publicul a putut remarca totodată, minunatele intervenţii ale contrabaşilor cu gamele lor descendente şi cele, ale harpelor cu glissando-ul lor catifelat. De o mare expresivitate a fost şi solo-ul de violă, cu un timbru cald, foarte calitativ, într-o afirmaţie plină de coerenţă. Marşul ce a urmat a întărit impresia de mişcare extrem de agitată. Un dans macabru în fortissimo a încheiat această parte.
Finalul Simfoniei nr. 9, Adagio, cu lentoarea lui, anunţa prin tonalitatea lui sumbră, Re bemol major, resemnarea. Minunat a sunat debutul mişcării, acolo unde viorile prime, pe coarda lor gravă, într-o tensiune sfâşietoare, au excelat prin omogenitate. Se simţea voinţa de a aduce un omagiu vieţii şi iubirii, înainte de moarte. Înălţimile sonore din finalul primei părţi a lucrării reveneau cu insistenţă. Armoniile consonante predominau, iar muzica se desfăşura într-un pianissimo imaterial. Un motiv muzical obsedant se perinda pe la toate compartimentele orchestrei simfonice precum într-un puzzle. Creionarea unui spaţiu întins apărea conturată vag, datorită întrepătrunderii sunetelor corzilor ce cântau şoptit, în registrele lor extreme - viorile prime şi contrabaşii. Cornii, prin coloritul sunetelor lor induceau o stare de plutire în lumină.
Orchestra simfonică a Filarmonicii George Enescu din Bucureşti, dirijată de Camil Marinescu, a reuşit un final de simfonie de zile mari. Dezintegrarea sonoră din ultima pagină a partiturii mahleriene a lăsat minute în şir auditoriul într-o tăcere pioasă, purificatoare, magnifică. Apoi au răsunat aplauzele generoase şi uralele. Dirijorul a rostit câteva cuvinte calde de mulţumire membrilor acestei excelente orchestre.