Melancholia e elitistă. Începe cu un lung preludiu ilustrat cu secvenţe vizuale metaforice, în ralanti. Muzica lui Wagner (Tristan şi Isolda) este amplificată de imagini care amintesc de Fellini şi de Dali şi care spun povestea, fără rest narativ, "astfel ca audienţa să nu fie distrasă de suspansul de a nu cunoaşte finalul". Un prolog precum o poartă, care permite intrarea numai celor exersaţi, rezistenţi la jocurile de fineţe ale unui amator de şarade. Melancholia este un film plin de citate cinematografice şi de aluzii culturale, unele devoalate de critici, altele chiar de către regizor. "Mi-a ieşit un film foarte şlefuit, ceea ce mi-l face cam antipatic", spune von Trier, alintându-se cu un rezultat "prea mainstream" pentru gustul său.
Melancholia e comercială. Atinge câteva dintre cele mai vizitate motive ale momentului în cinematografia mondială: boala psihică şi tulburarea de comportament, psihoza sfârşitului lumii, violenţa ca recurs inevitabil. Trimiterile teribiliste la Adolf Hitler şi ideologia nazistă fac senzaţie şi vând. Totodată încurajează interpretări de genul celei exprimate limpede de Cristian Tudor Popescu: "Hitler i-a băgat pe evrei în cuptoare deoarece considera această rasă Răul absolut, care trebuie stârpit. Viziunea artistică a lui von Trier presupune că întreaga rasă umană merită să dispară. Evreii lui von Trier sunt oamenii, toţi oamenii." Vom vedea însă că miza reală a filmului este plasată în microcosm, în interiorul omului şi nu la nivelul lumii exterioare.
Melancholia e tezistă. La fel ca multe dintre filmele lui von Trier, şi acesta este construit pentru a ilustra idei. În Dogville avem parabola raportului dintre Graţie (Frumuseţe, Artă) şi Putere, cu Nicole Kidman abuzată în toate formele de Publicurile cele mai diverse şi răzbunătoare, în cele din urmă, în faţa celor care au ratat a o bine folosi. În Melancholia, von Trier prezintă în cel mai didactic mod imaginabil schema structurală a Eului din analiza tranzacţională: Justine (Copilul), Claire (Adultul) şi John (Părintele). Cei trei oferă trei maniere de răspuns în faţa Apocalipsei, concretizând pe ecran trei maniere de comportament în situaţie de criză. În faţa Sfârşitului, regulile care îl definesc pe John, logica şi optimismul lui dispar, scoţându-l din scenă. Claire se sperie şi caută să scape prin fugă, dar acceptă relativ rapid situaţia şi îşi propune un final "de om mare": să ascultăm muzică şi să bem un pahar de vin bun, înainte ca lumea să dispară! Refugiul în cultură şi civilizaţie este refuzat brutal de copilul Justine (exprimând cu justeţe opinia regizorului), care se apără de Final cu un joc, cu o magie menită să ascundă asperităţile, să facă trecerea acceptabilă (Micul Profesor).
Melancholia e un rebus cu mai multe chei. Pâmântul, în filmul lui von Trier, este metafora Omului, iar Melancolia - planeta care ameninţă lumea - este boala, depresia care pândeşte, mereu aproape. Justine este marcată de modelul de inadecvare al mamei ei, Gaby, care o avertizează chiar în timpul nunţii că orice căsnicie este un eşec şi-i predică dezastrul argumentându-l cu propria existenţă. Cu un scenariu de viaţă pe care scrie ÎNVINS, Justine face fiecare pas, parcă teleghidată, pentru a-l duce la îndeplinire. Rezultatul: depresie severă, la limita extincţiei.
De aici înainte, Justine / Depresia se identifică tot mai mult cu planeta care ameninţă Pământul şi capătă puteri supranaturale: ştie că Melancolia va lovi (se poartă de parcă dezastrul s-a şi petrecut), ştie că va fi atotdistrugătoare şi inevitabilă. Eul constituit de cei trei (Justine-Claire-John) este bolnav şi damnat, fără şanse de recuperare. În faţa depresiei, Copilul a capotat, Părintele e dezarmat, iar Adultul luptă fără şanse de reuşită. Omul lovit de depresie dispare într-un autodafé de neînţeles din afară.
În toată partea a doua a filmului, Justine este bolnavă, posedată de depresie. Boala vorbeşte prin ea atunci când spune "Viaţa pe pământ este malefică." Departe de a fi preoteasa unei cunoaşteri superioare, Justine este pusă de von Trier să spună ceea ce el, autorul, vrea să spună. Iar pentru a o face convingătoare (subminând-o în acelaşi timp), von Trier iese din registrul general al filmului şi îi acordă puteri magice, de neînţeles (ştie numărul boabelor de fasole din borcan numai pentru că aşa vrea regizorul!). Totul pentru că viziunea pe care ne-o propune von Trier, în mod programatic, este aceea a unei persoane în gravă depresie. Prin Justine vorbeşte autorul, prin Melancolia, von Trier ne prezintă, histrionic şi amoral, jucăria psihologică pe care a descoperit-o pe parcursul propriei rătăciri.
Într-un acces de nebunie (jucat sau real) Hamlet îi spune Ofeliei:" Toţi suntem ticăloşi" şi o îndeamnă să meargă la mănăstire. Puneţi faţă în faţă soluţia lui von Trier - cuptorul cosmic -, cu cea a lui Shakespeare. Prinţul îi spune lui Polonius, in good spirit, de această dată, să îi trateze pe actori nu după cum merită, ci mult mai bine: "Dacă am fi trataţi toţi după cum merităm, câţi am scăpa de biciuire? Tratează-i după cinstea şi onoarea dumitale: cu cât mai puţin merită ei, cu atât mai mare este mărinimia dumitale." Prima este izbucnirea unui copil frustrat, aflat în suferinţă, care îşi poate stinge durerea numai în distrugerea lumii întregi. A doua este poziţia unui adult: raţional, generos, în control şi adaptat unor circumstanţe deloc simple.
Melancholia e un câştig. Pentru că filmul vine cu o frumuseţe stranie, cu o "splendoare narcotică" (CTP), obsesivă şi tulburătoare. Pentru că filmul este inteligent şi aproape perfect din punct de vedere formal. Pentru că este o bună ocazie de a revizita teme grave, într-o manieră originală. Pentru că oferă şansa unei elocvente introduceri în teoria analizei tranzacţionale, cu bune foloase în identificarea poveştii personale a fiecăruia dintre noi.