Adevărul literar şi artistic / septembrie 2011
Melancholia
"Melancolicii sunt mult mai echilibraţi decât oamenii obişnuiţi în faţa unui dezastru", spune Lars von Trier. Filmul Melancholia ilustrează acest lucru.

 

De obicei, filmele apocaliptice sunt exact ca scrierea care stă la baza întregii poveşti - "Apocalipsa  Sfântului Ioan Teologul": o colecţie de dezastre, care mai de care mai înfricoşătoare, în care oamenii contează exact cât furnicile dintr-un muşuroi peste care vine viitura. Un film ca 2012, de exemplu, te poate impresiona cel mult prin efectele speciale cu care ilustrează dezastrul, nu prin dramele miliardelor de oameni care pier. Privind lucrurile de la o asemenea scară, moartea unui om - dar şi a 100, 1.000, 10.000 etc. - nu mai reprezintă nimic. Nici măcar ca număr nu mai contează.

În filmul Melancholia, regizat de Lars von Trier, este pentru prima dată când Apocalipsa se umanizează. Drama omenirii în general e departe şi nici nu interesează, cea pusă în discuţie este strict drama individuală.

Ce se cade faţă cu ce nu se cade

O nuntă cu ştaif, cu mirii aduşi în limuzină albă, petrecere la castel şi invitaţi îmbrăcaţi în ţinute de gală. Mirii sunt fericiţi, se sărută tot timpul şi nu par să se sinchisească prea mult de programul nunţii sau de convenienţele sociale. Mai cu seamă mireasa, Justine (Kirsten Dunst), nu e dispusă să respecte regulile sau eticheta din asemenea momente festive. Te gândeşti că este doar o tipă relaxată, nonconformistă, cu capu‑n nori, opusă radical surorii ei, Claire (Charlotte Gainsbourg), cea care organizase nunta şi care e o femeie cu scaun la cap şi cu picioarele pe pământ. Numai că nonconformismul este tolerat de societate doar atunci când e soft şi se păstrează între anumite limite. Când, de fapt, nu produce efecte vizibile. Dacă însă ipocrizia socială este subminată, manifestările care ies din normă vor avea parte de oprobriu.

Mai multe tipuri de nenorociri

Justine nu este o visătoare şi o nonconformistă, ci, de fapt, un om bolnav. Iar maladia ei este una gravă - depresia. Aşa stând lucrurile, boala nu poate fi păcălită şi, cu toate eforturile lui Justine de a începe o viaţă "normală", ca a tuturor celorlalţi, alienarea îşi scoate până la urmă colţii.

Bineînţeles, nunta va fi un fiasco, numai că nu aceasta e cea mai mare nenorocire. Boala lui Justine se agravează, astfel încât ea nu mai e în stare să meargă singură şi îi e frică până şi să intre în cadă, să facă baie. Dar nici aceasta nu e cea mai mare nenorocire. Pământul însuşi este ameninţat de o planetă imensă, a cărei traiectorie se pare că se va intersecta cu a lui. Ironic sau nu, planeta se numeşte Melancholia. Dintr-o problemă personală a lui Justine, melancolia devine un pericol planetar.

Interesant e că, atunci când va fi clar că dezastrul este inevitabil, cea care-şi va păstra stăpânirea de sine va fi melancolica şi depresiva Justine, nu organizata şi raţionala Claire. Un om muncit de chinurile iadului interior nu va mai fi impresionat de tragediile de care are parte din exterior. Lars von Trier, el însuşi un individ care s-a confruntat şi se confruntă cu depresiile, ştie asta pe pielea lui.

Premieră cu scandal

Lungmetrajul Melancholia a avut premiera internaţională anul acesta, la Festivalul de la Cannes. Cu ocazia conferinţei de presă a filmului, regizorul Lars von Trier a făcut nişte declaraţii scandaloase, în care-şi afirma simpatia pentru Hitler. Ca urmare a acestora, regizorul a fost declarat "persona non grata" la Festivalul de la Cannes. Singura care a câştigat un premiu a fost Kirsten Dunst - Premiul pentru Cea mai bună actriţă, la Cannes 2011.


Regia: Lars von Trier Cu: Kirsten Dunst, Charlotte Gainsbourg, Kiefer Sutherland, Charlotte Rampling, John Hurt, Alexander Skarsgård, Stellan Skarsgård, Brady Corbet, Udo Kier

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus