Cu ce este, totuşi, Melancholia diferit de filmele anterioare ale lui von Trier? Pe de o parte, în anumite recenzii a fost comparat şi pus în antiteză cu Antichrist, filmul anterior al regizorului. Pe de altă parte, modalităţile de construcţie, esteticile şi subiectele care au împânzit filmele lui au fost de-a lungul timpului radical diferite. Abordarea regizorală, firul cognitiv care a legat toate aceste elemente a fost, însă, acelaşi. Nu aş spune că de această dată firul a fost înlocuit; i-a fost doar schimbată culoarea. Aşa se explică o altă declaraţie a regizorului, conform căreia tocmai a realizat "cel mai hollywoodian" film pe care îl va realiza vreodată.
Aspectele superficiale, dacă pot fi numite astfel, sunt cele necesare pentru a spune povestea. În dezvoltarea scenariului, Lars von Trier a avut nevoie să apeleze la mai multe tradiţii (culturale, la modul general); referirile lui la aceste tradiţii nu sunt omagii, ci analize. De aici rezultă detaşarea cu care trebuie privit filmul şi meta-analiza care să ordoneze aceste elemente în interiorul scenariului, respectiv exteriorul acestuia. Prima categorie se referă la tot ce apare pe ecran, în timp ce a doua adună toate interpretările şi motivaţiile prezenţei unui moment sau a unei replici, adică toată istoria universală care stă în spatele fiecărui gest. Tocmai acest aspect este subtil evitat în detaliile directe pe care le oferă scenariul; lărgimea istoriei şi a geografiei omenirii, aspectul de "civilizaţie" ca jumătate a tandemului "cultură şi civilizaţie" este evitat - de aici şi nuanţarea temei apocaliptice într-un film care evită clişeul "cine suntem, de unde venim, încotro ne îndreptăm?". În schimb, interpretările şi motivaţiile de care vorbeam pot fi construite prin acele referinţe, prezente pe tot parcursul filmului - trimiteri la epoci culturale, la genuri artistice, la tradiţii, credinţe şi ritualuri.
Probabil una dintre cele mai funcţionale decizii scenaristice ale filmului a fost de a dezvălui finalul acestuia încă din montajul de început. Dacă nu s-ar fi întâmplat aşa, tensiunea narativă s-ar fi centrat pe deznodământul apocaliptic - "se întâmplă sau nu se întâmplă?". În schimb, debarasându-se de acest obstacol, von Trier reuşeşte să pună în scenă ceva destul de complicat pentru un film cu o premisă ce ţine de sfârşirea omenirii (o iniţiativă pe care o sugerează multe filme cu o astfel de tematică, rămasă până acum numai la stadiul de pretenţie) - mutarea tensiunii narative pe evoluţia personajelor principale. Psihologia celor două personaje (surorile Justine şi Claire - nume predestinate; aici von Trier se joacă din nou cu tipologii cu o veche prezenţă în istoria narativităţii) devin centrul filmului. Cele două părţi sunt, în mare parte, construite pentru a semnala decăderea (dar şi lupta) individuală a surorilor.
Nunta lui Justine pare doar o şaradă pusă în scenă de sora ei pentru a o face să se simtă bine. Aceasta are loc ca o dramă de familie reconfigurată, în care personajele evoluează incert, toate gravitând în jurul lui Justine. Stilul lui von Trier se regăseşte în trecerea de la montajul slowmotion meticulos de început la camera de mână care urmăreşte fiecare personaj în parte în timpul nunţii. Pot fi invocate, atât în această construcţie, cât şi în cea a părţii a doua, anumite decizii superficiale în tratarea anumitor ipoteze (relaţiile între personaje ca model pentru relaţiile interumane în general, discuţiile în contradictoriu despre necesitatea ritualului în desfăşurarea vieţii, care până la urmă conduc tot la un ritual imaginar gândit pentru sfârşitul lumii etc.). Dar aceste decizii ţin de natura personajelor - care, în fond, sunt în sine nişte modele, şi nu neapărat cele ale intelectualului pe care îl regăsim adesori în filmul "de artă" (devenit şi el un clişeu) - şi de natura premisei, până la urmă inimaginabilă: să ne imaginăm, deci, infinitatea universului şi a complexităţii umane.