Mitulescu avea aici materie primă pentru o melodramă, dar, în locul unei evoluţii / escaladări clasice a conflictului dintre tineresc / curat şi corupt / corupător, el alege înăbuşirea acestuia. Posibilitatea unui viitor alternativ se întrevede scurt - cei doi copii fără căpătîi întemeindu-şi o familie într-o cocioabă de la marginea şoselei, lîngă un magazin-birt condus de un substitut de mamă (Clara Vodă) -, dar actul luării de decizii nu e dramatizat: nu au loc mari confruntări între Luca şi Veli, nu izbucnesc revolte împotriva lumii, luptele lăuntrice nu se dau la vedere sau nu se dau deloc - în conformitate cu normele dramei dedramatizate (la fel de bătute în cuie ca ale dramei clasice în raport cu care s-au definit), adîncurile sufletelor omeneşti sînt postulate ca fiind prea adînci pentru a putea fi sondate, iar la suprafaţă, vieţile se scurg obediente în făgaşele săpate de alţii, fără măcar o hurducăitură - sau măcar o şoaptă - de protest.
Mergînd pe firele activităţilor de zi cu zi ale protagonistului, naraţiunea lui Cătălin Mitulescu ameninţă la un moment că va strînge aceste fire ca pe un ştreang în jurul gîtului său (Luca e sub supravegherea poliţiei), însă n-o face. Locurile comune ale melo-ului social, dintre care unele probabil că nu puteau lipsi (părinţii plecaţi la muncă în străinătate sau încovoiaţi de sărăcie), dar altele mai degrabă puteau (bunicul infirm jucat de Ion Besoiu), sînt tratate oblic sau eliptic. Naraţiunea nu e doar dedramatizată, ci şi mozaicată, şi în multe dintre ochiurile mozaicului - surprinzător de multe, dat fiind sordidul activităţilor economice pe care le narează filmul - joacă refracţii lirice: o ploaie de vară conferă pregnanţă lirică înserării în care Luca ia (probabil) virginitatea lui Veli la el în cocioabă (acţiune care altminteri e neromanţios pusă în scenă), după care Luca îşi face cascadoriile cu bicicleta printre bălţile ce scînteiază în noapte; multe secvenţe sînt filmate (de Marius Panduru) la începutul sau la sfîrşitul zilei - la the magic hour, cum îi zic directorii de imagine anglo-saxoni -, în acea faimoasă lumină "de regim" care face ca orice colţ al lumii să arate bine pentru cîteva minute; şi nu puţine sînt momentele în care băieţii din banda lui Luca şi fetele racolate de ei sînt văzuţi făcînd aceleaşi lucruri pe care le fac oricare alţi tineri - focuri de tabără, aşteptarea răsăritului pe plajă -, deşi e adevărat că suprafeţele astea calme şi încălzite de soare sînt încreţite periodic de curenţi de brutalitate. Chiar şi aşa, cel puţin în aceeaşi măsură în care poate fi pus lîngă alte expozeuri despre societăţi anomice în care săracii ajung să se exploateze între ei, Loverboy poate fi pus şi în categoria elegiilor pentru irepetabilele-veri-ale-tinereţii-cînd-încă-nu-se-corupsese-chiar-tot-ce-i-pur. (În mod firesc, ultima parte a filmului se desfăşoară pe fundal de toamnă tot mai avansată.)
Un liric irepresibil, Mitulescu, al cărui film de debut spunea că adolescenţa şi copilăria sînt stări de graţie chiar şi într-un climat ca acela al ceauşismului terminal, sugerează şi aici prezenţa unor intensităţi indefinit-poetice, a unor fragmente de magie, în spatele opacităţii şi al deznodămîntului riguros-nesentimental pe care li le prescrie personajelor. Nu neapărat bogată sau complexă ideatic sau emoţional, dar în nici un caz lipsită de talent - de altfel, un talent destul de cultivat cinefilic -, poezia lui îl distinge, în orice caz, ca personalitate în cinematograful românesc de azi.