Şi şarmu-i de vânzare, nu-i aşa? - Loverboy

Dacă Julieta se năştea lângă Hârşova, numele ei putea fi Veli. Poate că ar avea un tată cioban (îngrijitor de animale, în limbajul "politically correct" al filmului) care ar încerca să o despartă de iubitul ei, dar ea nu l-ar asculta şi apoi s-ar căina. Tatăl ei, să-i spunem Toader, n-ar ucide pe cei din neamul Montague, ci mai degrabă miei, simboluri albe ale purităţii (şi prunci ai înţeleptei Mioriţe). Prima dragoste a lui Veli, în lipsa nobilului Romeo, ar putea fi Luca, evanghelist al unei credinţe bazate pe seducţie şi pe şarm, ambele rapid convertibile în bani. Nimic sofisticat în şarmul lui Luca: el ştie pe ce butoane ale compasiunii şi îndrăgostirii să apese, la ce trucuri sentimentale reacţionează fetele, care este dozajul necesar de tandreţe şi brutalitate, când dă bine să fii taciturn şi când empatic. Şi mai ales când este momentul potrivit să-i ceri fetei nu mâna, ci dovada devoţiunii supreme. Meseria lui are un nume la modă: Loverboy. În esenţă Luca îmblânzeşte fete care vor lua calea prostituţiei. Aşa cum un cal sălbatic, nărăvaş, ar putea deveni unul de povară. Iar cinismul acestei îmblânziri, amestecul promiscuu dintre prima dragoste şi opusul ei mercantil, sexul pe bani, lasă un gust amar.

Luca, un băiat dintr-o familie împrăştiată prin lume (cu tată vaporean şi mama plecată la lucru în Italia), trăieşte într-o lume guvernată de troc: dă şi ţi se va da. Iar iubirea aproapelui cade în aceeaşi sferă mercantilă. Dragostea, şarmul, sunt pe bani. Iubirea înseamnă, pe lângă un suc şi o plimbare cu barca, robie. Odată îndrăgostit, eşti robit pe bază de con-simţământ. Aşa se face că Veli are grijă de bunicul lui Luca, de restaurantul doamnei Savu şi de surogatul de casă pe care-l împarte cu cel iubit. Iar în final, odată prinsă în mreje, va trebui să producă şi numerar, pentru că sexul nu este important dar poate să fie productiv.

Pentru toate astea există, în contrapondere, un întreg arsenal de lucruri şarmante pe care Luca le pune la bătaie: priviri, gesturi, replici, cadouri. Dar este oare ceva autentic în el sau în ele? Nu cred că vom şti vreodată şi regizorul pare să ne spună că ne punem o întrebare nepotrivită. Chiar dacă există anumite momente în care Luca se priveşte în oglindă şi pare să-şi "vorbească", ne vom întreba mereu dacă îl mustră conştiinţa sau dacă se admiră narcisistic. Totul în timp ce oglinda îi reflectă un chip frumos, mobil şi expresiv, dar cam găunos. Înclinarea lui către autoflagelare (buza spartă, săritura cu scooterul în râpă şi rana la umăr aferentă, mâna scoasă pe geamul maşinii şi zgâriată de ramurile arbuştilor) pare să ne indice că resimte o anumită vină. Doar dacă n-o fi şi asta parte din recuzita menită să stârnească mila victimelor.

În fiecare lucru bun este şi unul rău şi viceversa. Iată filozofia lui Luca, şi corolarul pierderii inocenţei pentru el şi pentru o întreagă generaţie care în momentele de romantism şi intimitate vor întreba candid: "Tu de ce te f...?"

Pe lângă naturaleţea lui Veli (jucată nuanţat şi convingător de Ada Condeescu), o adolescentă îndrăgostită, atemporală şi aspaţială, personajul lui Luca (George Piştereanu) ne va face mereu să ne întrebăm cât este reţetă şi cât trăire autentică în jocul lui (periculos) cu viaţa. Aici cred că Mitulescu a vrut să lase interpretarea deschisă, aşa cum a lăsat şi finalul, ca pe un drum care ar putea să ducă undeva, dar este probabil doar un cerc mai larg. Că lucrurile se vor sfârşi prost e evident. Doar că nu acum şi nu aici. Şi cred că în acest tip de decizii rezidă inteligenţa regizorală şi scenaristică a lui Mitulescu.

Aşa cum cu adevărat îmbucurător şi de bun gust este faptul că autorul a renunţat la finalul alternativ (inclus ca "bonus" pe DVD) care l-ar fi prezentat pe Luca ucis de fraţii lui Veli, într-o răzbunare cu iz de Baltagul.

Din punct de vedere tehnic, remarcabilă, şarmantă şi manipulatoare totodată, este imaginea lui Marius Panduru. Şi poate că poezia lui Mitulescu, cea la care fac referire majoritatea comentatorilor filmului, vine tocmai din modul "îndrăgostit" în care camera priveşte lucrurile din jur, din această căutare a frumuseţii acolo unde predomină sordidul.

În loc de concluzie, aş spune că mi se pare emblematică şi edificatoare scena de final, cea în care Luca stă indecis în faţa unei uşi pe care nu va îndrăzni să o deschidă. În spatele uşii este Veli, închisă într-o cameră de hotel, singură cu imaginea ei despre un Luca pe care-l iubeşte şi pentru care se sacrifică. De partea ei visul continuă. De partea lui inocenţa e definitiv pierdută.