Documentare, româneşti în mare măsură - Astra Film Fest 2011 (I)

Am ajuns în Sibiu la orele amiezii, marţi, 25 octombrie, cînd Regele Mihai sfîrşise deja discursul în Parlament. Titlurile telviziunilor noastre au fost mai apropiate de cinema decît am fi visat vreodată, lucru pe care numai Tom Hooper cred că l-ar fi intuit odată ce a ales The King's Speech ca titlu pentru pelicula sa. Am sărit din maşină în hotel şi repede în sala John Marshall a Casei de Cultură din Sibiu, unde urma să înceapă proiecţia Regina Maria - ultima romantică, prima femeie modernă, filmul lui Sorin Ilieşiu (prezentat în secţiunea Made in Romania). Sala era plină de elevi care întîmpinau cu urale fiecare intertitlu care anunţa un evenment din viaţa Reginei. Dacă în unele cazuri se potrivea entuziasmul lor prefăcut, cel puţin într-un moment a fost destul de ilar: intertitlul anunţa moartea regelui Ferdinand, soţul Mariei, copiii jubilau.
 
Dincolo de aceste fapte anecdotice, filmul e greu de urmărit. În fapt nu e atît un documentar (sau, oricum, nu are vreo legătură cu antropologia vizuală, punctul forte al festivalului sibian), cît o odă închinată unei persoane capitale din istoria modernă a României. Regina primeşte glasul şi chipul Maiei Morgenstern, care interpretează pasaje cheie din autobiografia Reginei, The Story Of My Life. Maia Morgenstern umple de tragism rostirea sa, mări de lacrimi şi emoţii zguduitoare revărsîndu-se din glasul actriţei. Această supralicitare a textului duce spre ridicol întreg documentarul, fiindcă impresia pe care o creează e aceea că filmul ia în tragic ceea ce, în realitate, e posibil să fi fost numai o încercare a acestei femei distinse a României de a fi contemporană cu rolul pe care istoria i l-a rezervat. Imaginile de arhivă şi fotografiile derulate pe ecran vorbesc mult mai bine (şi într-un registru mult mai firesc) despre personalitatea reginei decît o fac glasul şi emoţia Maiei Morgenstern. Imaginea scrisă a sentimentelor pe care le trăieşte Regina atunci cînd, pe front, păşeşte prin noroi şi printre sutele de soldaţi mutilaţi devin lacrimi în ochii actriţei şi durere sfîşietoare în glas. O stare pe care actriţa rareori o părăseşte. O hiperbolizare extremă a emoţiei Reginei şi un mod de a privi istoria care nu foloseşte nimănui.
 
Am intrat apoi la Warsaw Available, o producţie poloneză din 2009, regizată de Karolina Bielawska şi de Julia Ruszkiewicz (film proiectat în cadrul Competiţiei europene). Ania, Gosia şi Ilona sînt trei fete de la ţară, din sate depărtate unele de celelalte şi de capitală. Ele se înscriu într-un program naţional prin care peste nouă sute de femei tinere din Polonia au încercat să îşi construiască un rost în Varşovia. Realizatoarele filmului urmăresc destinul acestor tinere vreme de cîteva luni. Una dintre ele are un iubit acasă şi mai degrabă e mişcată de dorinţa de a fi cu el decît de perspectivele unei cariere în capitală, alta are un copilaş pe care îl visează non stop şi pe care speră să îl poată aduce în capitală odată ce serviciul său va fi stabil şi odată ce îşi va găsi un iubit care să o înţeleagă şi să îi fie alături în dorinţa de a avea o familie închegată, iar alta - cea mai tînără dintre ele - visează mult mai mulţi cai verzi decît pot susţine pereţii care o adăpostesc.
 
Filmul prinde cîteva detalii din viaţa tinerelor, încît să conştientizăm modul în care visurile lor se topesc, încît să realizăm că o cauză a eşecului lor vine din diferenţa de mentalitate existentă între persoanele care vin dintr-o comunitate mică şi cea pe care o au persoanele care sînt predispuse ori învăţate să ţină piept tumultului oraşului mare. Fiindcă vrea să prezinte aceste aspecte într-un timp foarte scurt - Warsaw Available are numai cincizeci şi două de minute şi trei personaje - filmul lasă impresia că a derulat vieţile fetelor pe repede înainte; e mai degrabă schematizat, după un algoritm în care ideea trebuie sugerată, nu neapărat lăsată să crească în mod coerent din urmărirea vieţii fetelor. Astfel, Warsaw Available te duce cu gîndul la difereţa dintre bucuria de a vedea un film la cinema şi ceea ce simţi în relaţie cu un film atunci cînd ţi-l povesteşte cineva. Ecuaţie în care filmul polonez e echivalentul experienţei secunde.
 
Die Dritte Violine (The Last Violin) e un film german realizat în România, într-un sat de ruteni, Obcina (din Maramureş). În centrul poveştii e Ivan, un localnic multitalentat, care, autodidact, a învăţat să cînte la mai multe instrumente. Vioara, însă, e de căpătîi. Vedem viaţa prin ochii săi şi dinspre el pornim spre ceilalţi oameni ai locului. Povestea e condusă de autorul filmului - Bjorn Reinhardt, regizor, operator, editor şi producător -, care intervine din off în poveste pentru a iscodi personajele pe care le vizitează. Filmul e construit sub forma unei investigaţii directe, în care aparatul de filmat urmăreşte şi cercetează din scurt persoanele, în ritmul vital al acestora. Însă nu de puţine ori autorul filmului forţează în mod gratuit stilul direct şi, fără vreo motivaţie de ordin conceptual, împinge aparatul în nasul localnicilor. Tocmai atunci cînd e vorba de persoane cu handicap (cum e Mihai), tocmai atunci cînd e vorba de suferinţă profundă - cum e cazul morţii unui localnic într-un accident feroviar. Şi nu e suficient că aparatul e condus în acest stil, autorul filmului alege să şi intervină în poveste cu întrebări care să sublinieze şi mai puternic starea persoanelor respective. Indiferent cît de jovial sau cît de înţelept pare Ivan, modul în care e prezentată lumea de dincolo de poarta casei lui e destul de precar din punct de vedere etic. Ceea ce descalifică acest demers.
 
Nu am văzut filmele realizate de Ana Vlad şi Adi Voicu, astfel că prezenţa lor la Astra e un bun prilej de a le cunoaşte. Victoria e parte a Competiţiei româneşti şi a fost proiectat în prima seară a festivalului. E un film bine concertat, în care nu sînt trasate liniile amprentei socialiste asupra locului, ci e urmărit modul în care, astăzi, localnicii fac faţă nevoilor proprii pe un drum care ar trebui să ducă inevitabil spre Europa. Aspectele importante ale existenţei umane - educaţia, grija faţă de societate, apropierea morţii, dorinţa de reuşită, lecţia de viaţă - sînt abordate neostentativ de autori, într-o privire echilibrată, plină de tandreţe, de înţelegere, o privire ce lasă lumea respectivă să respire liber. Ca o mîngîiere blîndă, ironia atinge imaginile filmului, conferindu-le timbrul necesar unei urmăriri uşoare, plăcute.
 
Filmul zilei avea să înceapă imediat. After the Revolution e un documentar observaţional semnat de Laurenţiu Calciu şi produs de Rupert Murray (proiectat în deschiderea festivalului şi parte a Competiţiei româneşti). Filmul recuperează imaginile filmate de Laurenţiu Calciu în perioada ianuarie 1990-mai 1990. Demonstraţiile pro şi anti-FSN, drumul spre putere al FSN-ului şi o lume extrem de dornică de a se exprima şi extrem de neclintită în opiniile sale. Filmul oferă posibilitatea unei întoarceri în timp absolut necesară pentru societatea noastră. E un punct zero al României, cuprins într-o oră şi jumătate de proiecţie în care înţelegi de ce România nu putea fi altundeva decît e astăzi. Înţelegi de ce nu putem scăpa de dictatura lui "-escu", înţelegi cît de departe eram de civilizaţie. Înţelegi că, pentru a ieşi la liman, pentru a învăţa ce este decenţa, România are nevoie de mult mai mulţi ani decît prognozase Brucan. After the Revolution trebuie văzut şi, pînă să ajungă în librării pe suport DVD, merită să vizitaţi site-ul proiectului, aftertherevolution.ro, unde puteţi urmări un trailer extins (şase minute) şi unde veţi găsi istoria din spatele apariţiei acestui film.