Portret cu mănuși - Maia - Portret cu mâini la Astra Film Festival, 2024

Îmi e dor de emoția lui Mekas, îmi e dor de o oarecare liniște a unui trecut față de care păstrez distanțe de siguranță și de observarea inocentă a vocilor pe care nu le-am cunoscut niciodată; îmi e dor de lucruri pe care obișnuiam să le fac cu plăcere, îmi e dor de oameni care sunt fundaluri ale unei povești în curs de scriere. Mi-am propus ca pentru acest text să mă îndepărtez de orice formă de definire prestabilită și să apelez la același spațiu dintre rânduri, din care cred că a luat formă și filmul Alexandrei Gulea, Maia - Portret cu mâini, selecționat atât la BIEFF 2024, cât și la Astra Film Festival 2024 (după ce participase și la TIFF 2024), sub coperta intersecției dintre genurile documentar și experimental.


Prin trăsăturile sensibile ale unui eseu video, regizoarea se întoarce timid la originile sale, prin coagularea în părți a portretului bunicii sale, ca voce a unei amintiri vii, cu urme prea slab conturate. Pe lângă despicarea rădăcinii aromânilor, poemul vizual se răsfiră pe mai multe cărări de cercetare, lăsând deoparte pașii unei anchete standardizate care ne duce din punctul A în punctul B. Alexandra Gulea alege calea expunerii directe a unui proces, acela de căutare, iar structurile narative și formale ale filmului nu fac altceva decât să denote căutarea identitară individuală izvorâte din dorul unei anterioare apartenențe. Tonul întregii căutări este unul personal și fragil, fără ascunzișuri sau momente de ocolire, iar procesul surprins este unul vulnerabil și onest în incertitudine. Am observat de-a lungul timpului, în special din perspectiva de student la o facultate de film, faptul că autorii vor să facă orice atât timp cât nu dau impresia unui oarecare soi de stângăcie, de oricare natură - lucru pe care îl înțeleg, tocmai pentru că m-am regăsit și mă regăsesc în continuare sub pragul de sus al convenției și al expectanțelor consolidate în timp. Am cultivat poate ca o reacție inconștientă, în timp, o admirație fără explicație pentru joaca din limbajul cinematografic; îmi place mult greșeala intenționată, fragmentaritatea și stângăcia formală cu sens. Când are sens? Atunci când arată ceva, când spune ceva despre cel care expune o idee, când trezește... ceva. Stângăcia, în sensul pe care îl percep în Maia, se referă la un anumit tip de dorință neastâmpărată, de copil, care vrea să știe lucruri, să le înțeleagă cu sine, fără o șlefuire de adult care se ia mult prea în serios, fără raționalizarea creativității. De asta am spus că portretul e de fapt cu mănuși - pentru că autorul nu știe / nu vrea să știe ce să facă concret, pragmatic cu lucrurile pe care le-a acumulat și expus. Este un copil care a prins un licurici într-un borcănaș cu aerisire și îl ține cu grijă, respect și admirație, protejează pereții de sticlă pentru că între ei se află o ființă care spune ceva despre el, îi amintește de sine.

Portretul Maiei îmi amintește de filmele lui Jonas Mekas sau Chris Marker, poate puțin și de Fata Morgana (1971) a lui Werner Herzog. Este un colaj vizual în adevăratul sens al cuvântului, cu intertitluri, filmări de arhivă, inserturi, voice over, filmări ,,proaspete" și animații. Ritmicitatea montajului este copleșitoare și repetitivă, inundând parcă conștiința celui care privește în trecut cu mii de lacune care încă mai speră să fie umplute. Vocile suprapuse creează un ton mistic, aproape sacral în jurul informațiilor pe care le auzim, transformând întreaga poveste într-un dialog secret între fiicele aceluiași neam încolțit. Regizoare își închipuie prin imaginile rochiei fără trup care cutreieră drumurile cum anume poate umple unele dintre lacune. Prin biografia bunicii se conturează două aspecte importante, care atrag atenția asupra problemei identitare a filmului: lupta pentru supraviețuire a unui popor minoritar și lupta de a fi în același timp femeie.

Un rol important în impactul pe care l-a avut filmul asupra mea îl are imaginea (cum se întâmplă de multe ori). Directorul de imagine George Chiper-Lillemark nu dezamăgește niciodată și merită o mențiune specială pentru autenticitatea și sensibilitatea vizuală a poemului. De la texturile surprinse, până la modul în care se întrepătrund mișcările de cameră cu compozițiile din proximitate, colorizarea - toate potențează lirismul care ne poartă prin viața stinsă a Maiei și se consolidează sub forma unor reminiscențe cât se poate de vii. Secvențele și formele lor, alături de modalitatea în care se desfășoară înlănțuirea dintre acestea la nivelul montajului transpun privitorul într-o dimensiune tangentă realității și subliniază oscilarea temporală atât la nivelul narațiunii, cât și la nivelul structurii - filmul primește ambalajul unei permisiuni de a pătrunde în interiorul reprezentării mentale a unui arbore frânt, alcătuit din bucăți de amintiri trăite și completate pe parcurs de către următoarea generație care se privește în oglindă.

Maia - Portret cu mâini reprezintă căminul unei familii care face totul pentru a-și conserva amintirea despre sine într-o lume în care este imposibil de prevenit dorul. Similar poveștilor trecute, în care se captura conturul persoanei dragi pe un zid pentru a o păstra intactă în memorie, Alexandra Gulea asamblează rămășițele trecutului pentru a găsi sensuri în prezent, unul dintre acestea fiind rezultatul unui produs artistic care întărește șablonul filmului-eseu și răspunde în fața confruntării cu absențele pe care le notam în primul paragraf.