Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Festivalul de film documentar şi antropologie vizuală Astra Film Fest 2011

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Crulic, premii, închidere - Astra Film Fest 2011 (V)


octombrie 2011
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Vineri seara, după proiecţia Păcătoasei Teodora am mai văzut un film, însă nu voiam să stric echilibrul critic al relatării precedente, astfel că am lăsat povestea respectivă pentru clipa de faţă.
 
Z32 a fost prezentat în cadrul competiţiei internaţionale şi e o producţie franceză realizată de către israelianul Avi Mograbi. E unul dintre cele mai temeinice documentare pe care le-am văzut, un film a cărui problematică şi realizare transformă vizionarea în experienţă de viaţă veritabilă. Ca proiect documentar, Z32 chestionează limitele şi resursele ariei sale în genul încercării lui Haneke din Funny Games în ceea ce priveşte ficţiunile. Un soldat participă la o misiune (vindicativă) a armatei israeliene, în care, în contra tuturor legilor militare ale lumii civilizate, ucid doi poliţişti palestinieni nevinovaţi. Soldatul e urmărit de această faptă şi vrea să-şi găsească liniştea în cadrul unui exerciţiu psihanalitic în care terapeut e prietena sa şi aparatul de filmat. Condiţia e să nu îi fie văzut chipul, din motive lesne de înţeles. Autorul filmului, el însuşi personaj activ (într-un mod la care am să mă opresc în finalul discuţiei despre Z32), alege să acopere figurile celor doi cu diverse măşti digitale.
 
Ceea ce rezultă e un soi de figurină de tip second life, care are ochii şi gura naturale şi pielea digitală. Efectul e excelent pentru a exprima ruptura existentă între eul conştient al fostului soldat (eu-l actual şi eu-l de soldat dincoace de orice prezenţă reală într-o misiune) şi starea sa (şi a soldatului în genere) odată ce intră în tumultul unei misiuni. Măştile respective exprimă în chip deosebit schizofrenia controlată în care ne regăsim în fiecare zi a vieţii noastre. Şi, mai ales, dau distanţa necesară unei priviri neangajate în istorie: e vorba de un om fără chip, tocmai de aceea nu e loc de simpatii sau antipatii. Rămîne distanţa necesară receptării neutre a istoriei tînărului soldat, o faptă de care se îngijeşte şi iubita acestuia, ea fiind cea care conduce bărbatul prin spaţii morale cu întrebări semnificative la adresa luptei, războiului sau dreptăţii.
 
Relatările soldatului sînt constant întrerupte de orchestra condusă de regizorul acestui proiect. El devine personaj în propriul film, în care are rolul corului din tragedia antică. Sub forma unor cîntece hibrid, etno-jazz cu voce de Tom Waits - Mograbi interpelează propriul statut (de autor), stilul cinematografic ales şi tot ceea ce priveşte dinamica artistică a proiectului său. Aşadar, Z32 oferă o mărturisire puternică despre implicaţiile pe care le are prezenţa pe front şi, în aceeaşi măsură, oferă o suită de întrebări în relaţie cu poziţia şi căutările unui autor în astfel de sondări ale condiţiei umane.
 
Ieri, sîmbătă, 29 octombrie 2011, am intrat la filmul în care e rememorată personalitatea lui Nicolae Mărgineanu, unul dintre intelectualii de rasă ai României în perioada interbelică, cercetător şi teoretician al psihologiei. Autorul acestui film este Nicolae Mărgineanu, fiul psihologului format la Cluj, apoi în SUA. Amfiteatre şi închisori e un film convenţional, care îşi asumă fără rezerve această condiţie. Totuşi, comentariul filmului, scris de Marta Petreu, putea fi un pic mai îngrijit, mai neutru. Realitatea însăşi, întîmplările propriu-zise condamnă politicile de epurare a elitelor practicate de regimul comunist începînd cu anul 1948. Nu e necesar ca naratorul filmului să trimită săgeţi otrăvite spre regimul acesta. Nu e nevoie ca autorul proiectului, care asumă acest comentariu, să condamne ceea ce oricum se condamnă pe sine prin simpla înşiruire a propriilor fapte. Dincolo de aspectul acesta, odată ce va fi difuzat pe micile ecrane, filmul merită văzut fiindcă vorbeşte despre o personalitate remarcabilă.

După Amfiteatre şi închisori am văzut Crulic. M-a fermecat filmul acesta şi, dintre proiectele care vor fi pe ecrane în această toamnă şi iarnă, Crulic e recomandarea mea fermă. Nu e un film fără probleme. Nu m-a încîntat felul în care simplifică istoria înspre final, nu m-a încîntat simplismul soluţiilor, m-a deranjat ficţionalizarea unilaterală (istoria e a lui Crulic, el e un personaj colorat, ceilalţi sînt judecaţi prin modul în care sînt aşezaţi în poveste), m-a deranjat trecerea prin realitate de la final, preluarea şi integrarea în film a unor ştiri şi a declaraţiilor ministrului de externe de atunci, Adrian Cioroianu (acesta din urmă chiar nu are vreo şansă de a nu fi linşat imaginar de spectatori avînd în vedere cursul general al poveştii). Aşadar nu e un film perfect. Totuşi, e atît de bine gîndit ca format şi e atît de bine construit plastic încît e dezarmant. E o piatră de temelie în cinematografia noastră şi nu asta îl face important, ci faptul că piatra asta e bine şlefuită. Desenul, animaţia fotografică, animaţia computerizată, totul arată atît de bine şi în acest tot sînt secvenţe atît de bine construite şi atît de bine ancorate în poveste (secvenţa inventarierii obiectelor din valiză, secvenţa în care privirea survolează celulele închisorii poloneze) încît lucrurile care pot fi deranjante se sting uşor.
 
Marele Premiu al Festivalului Astra i-a fost acordat lui Z32. Crulic a primit premiul competiţiei româneşti. Îl merită deplin. Însă din cauză că la Astra sînt atîtea premii (cred că au fost vreo douasprezece filme premiate într-o ceremonie inspirată de celebra Cină a lui daVinci, gîndită însă de Bunuel - o ceremonie venită dintr-o cu totul altă lume decît cea la care ne-am gîndi în cadrul unui festival cu etichetă), cred că un film a fost neîndreptăţit. După Revoluţie e singurul proiect - din cele văzute de mine, cel puţin - care utilizează în sensul documentării (aşadar etic) aparatul de filmat. E singurul film în care aparatul dispare şi simţi că priveşti direct persoana care vorbeşte sau care acţionează. Ori tocmai acesta e sensul abordării cinematografice în norme documentaristic-antropologice. Pe de altă parte, a primit un premiu Păcătoasa Teodora. Dacă filmul acesta ajunge să fie etalon (şi, pînă la urmă, premiile instituie ideea calităţii), atunci mi-e teamă că multe filmări ar trebui considerate cinema.
 
În această ediţie a festivalului am încercat să văd cît mai multe filme româneşti. Faţă de prima ediţie la care am participat, cea din 2007, e o creştere cantitativă şi calitativă remarcabilă a filmului românesc de profil (în ceea priveşte calitatea, vreau să amintesc din nou filmele acestei ediţii: Victoria, După Revoluţie, Crulic - aş fi dorit, însă nu am reuşit să văd 24 găleţi, 7 şoareci, 18 ani). Dacă CNC ar tăia elanul proiectelor de ficţiune a căror calitate deplorabilă e intuibilă din start, ar rămîne suficienţi bani pentru a susţine solid documentarul autohton. Un fapt pe care această latură a creaţiei cinematografice româneşti îl merită.
 
În ce priveşte farmecul local, Sibiu găzduieşte cel mai important festival de film antropologic din estul Europei, însă are un singur cinematograf, şi acesta nemodernizat.



 Toate articolele despre Festivalul de film documentar şi antropologie vizuală Astra Film Fest 2011


0 comentarii

Spacer Spacer