Geneza operei Parsifal este legată, pe de-o parte, de trăirile sufleteşti ale compozitorului din preajma sărbătoririi Vinerii Mari, iar pe de alta, de poemul Parzival de Wolfram von Eschenbach. Subiectul operei se referă la cavalerii Graalului, ordin legendar de călugări-cavaleri, care păzeau Montsalvat, cupa din care a băut Christos răstignit pe cruce. Neputând rezista farmecelor vrăjitoarei Kundry, căpetenia cavalerilor Graalului, Amfortas, îşi calcă jurământul de castitate, încât nu mai poate da cavalerilor împărtăşania, care le asigura o putere de neînvins. Tânărul Parsifal ajunge în grădina vrăjită a lui Klingsor, simbolul răului, un mare păcătos care nu a fost primit în rândul cavalerilor Graalului. Parsifal rezistă frumoasei Kundry şi dărâmă castelul lui Klingsor cu ajutorul lăncii pierdute de Amfortas. El este ales regele Graalului, în locul lui Amfortas şi săvârşeşte prima oară slujba Sfântului Potir la care participă toţi cavalerii Graalului.
Muzica Preludiului operei Parsifal este străbătută, în principal, de leitmotivul comuniunii şi de cel al Graalului. Orchestra simfonică a Filarmonicii George Enescu, aflată sub bagheta maestrului Christian Badea, a dăruit auditoriul clipe pline de armonii curgătoare, în care melodia infinită domina lumea sensibilului.
Hans Jürgen Syberberg este cel ce a realizat o adaptare filmată, în care opera lui Wagner se derulează integral într-un decor foarte sugestiv: masca mortuară a lui Mahler.
După Preludiul wagnerian, am ascultat Concertul în Do major pentru pian şi orchestră, K.V. 467 de Wolfgang Amadeus Mozart, în interpretarea plină de farmec şi bun-gust muzical a lui Constantin Sandu.
Artistul a studiat pianul la Colegiul Naţional de Muzică "George Enescu" din Bucureşti, cu profesorul Constantin Niţu, apoi la Conservatorul de Muzică "Ciprian Porumbescu" din Bucureşti, cu Constantin Ionescu-Vovu. Ulterior, a beneficiat de îndrumările unor mari personalităţi precum: Tania Achot, Dmitri Bashkirov, Sequeira Costa şi Helena Sá e Costa. Pianistul este laureat al Concursurilor Internaţionale de la Senigallia, Łódź, Viotti-Valsesia, Palma O'Shea - Santander, Épinal şi Maria Canals-Barcelona.
Constantin Sandu a fost solistul unor importante orchestre europene precum: Arthur Rubinstein din Łódź, Filarmonica din Halle, Bodensee-Symphonie-Orchester din Konstanz, Orchestra Naţională a Bielorusiei, Orchestra Simfonică a Radioteleviziunii din Kiev, Filarmonica Naţională a Moldovei şi Orchestra Naţională din Porto. De asemenea, Constantin Sandu a fost invitat în numeroase jurii de concursuri internaţionale (Vianna da Motta-Lisabona, Cidado de Porto, Ciudat de Toledo, Viotti-Valsesia, Pinerolo-Città della Cavalleria, Helena Sá e Costa-Aveiro, Propiano-Bucureşti şi Yamaha Music Foundation of Europe-Porto. A predat cursuri de măiestrie în diferite ţări. Pianistul a obţinut titlul de Doctor în Muzică al Universităţii Naţionale de Muzică din Bucureşti. A realizat diverse înregistrări la radio şi televiziune, cât şi pe CD-uri, ca solist. Actualmente este directorul departamentului de muzică al Şcolii Superioare de Muzică şi Artele Spectacolului din Porto (Portugalia).
Cântând la Bucureşti, în sala Ateneului Român, Constantin Sandu a impresionat publicul prin eleganţa frazării şi prin tuşeul său de o mare catifelare. Artistul realiza legato-ul cu o mare fineţe, în maniera corzilor. Sunetul său era poleit cu aur. În execuţia salturilor intervalice, pianistul etala un anume firesc, efortul necesar aplicat, amintind de tehnica vocală (o uşoară ezitare perfect calculată). În secţiunea ce încheie părtea a doua a concertului solistul sincroniza modul de emisie staccato cu pizzicato-ul corzilor într-o orizontalitate unitară. Iar în partea a treia, acele imitaţii, veritabile "predări polifonice de ştafetă", aveau o expresivitate aparte. Motivele muzicale mozartiene sugerau personaje din opere. Acurateţea articulaţiei - o perlatură minuţios dozată, neostentativă, cu o pulsaţie ritmică consecventă - cât şi aplecarea asupra detaliului sonor au contribuit la impresia de frumos muzical. În cadenţa solistică artistul reitera temele, cu variaţiunile aferente, uzând de o agogică în care simţul estetic şi stilul clasic se contopeau. Acompaniamentul orchestral a fost pe măsura solistului: viu în tutti-uri, atent în urmărirea solistului, cu dinamica mereu adaptată momentului şi cu o mare caldură în cantilene. La cererea publicului, pianistul Constantin Sandu a interpretat Rondo alla turca în La major de Mozart, stârnind aplauze îndelungi.
În a doua parte a serii muzicale de la sala Ateneului Român am ascultat Simfonia nr. 1 în Re major de Gustav Mahler. Orchestraţia acestei simfonii este una uriaşă, aproape 100 de instrumentişti pe scenă. Impresionant a sunat debutul în pianissimo la corzi, după care intervenţia suflătorilor venea "din depărtare". Se auzea apoi, delicatul moment de autocitare, în care apărea ideea muzicală din liedul compozitorului, intitulat Ging heut' Morgen übers Feld / Am fost astă dimineaţă peste câmp, iniţial la violoncel, după care cuprindea întreg ansamblul orchestral. Dirijorul Christian Badea a reuşit să imprime acel caracter înflăcărat, dar uneori şi plin de umor, mai ales în secţiunea Reprizei formei de sonată a primei părţi. În partea a doua, Kräftig bewegt, doch nicht zu schnell, se simţea cu prisosinţă caracterul dansant-ländler în măsura de trei pătrimi. Partida de violoncel a cântat în manieră mai austeră, impusă de dirijor. Gestica sa hotărâtă sugera cu claritate expresia. Intervenţiile viorii prime, cu mersul descendent, împănat cu glissando, pe coarda gravă, au fost intonate cu mare acurateţe şi în spiritul klezmer-ului, aparţinând muzicii evreieşti. De altfel, acompaniamentul percuţiei, mai ales timbrul de cinel, a fost interpretat cu mult umor. În partea a treia, lentă, sugestia înmormântării unui vânător, cu alaiul de animale respectiv, apărea cu multă pregnanţă. Solo-ul de contrabaşi era urmat de fagot şi tubă, totul într-un crescendo bine gradat. Cunoscuta melodie Frère Jacques s-a putut auzi în această parte a simfoniei, cântată aici însă în tonalitate minoră. Finalul Simfoniei nr. 1 de Mahler a constituit un adevărat punct culminant al serii. De la primul trăznet al percuţiei, până la temele ce reveneau din părţile anterioare, tensiuni uriaşe se tot acumulau. Alămurile au avut o prestaţie foarte bună. În final, toată partida de corni s-a ridicat în picioare, cântând în fortissimo, cu sunet rotund şi calitativ. Materialul muzical din incipitul simfoniei a reapărut, echilibrând parcă o corabie ce se afla într-un tangaj periculos, pe un ocean în furtună.
Am asistat la un spectacol minunat, care mi-a luminat pentru câtva timp, foarte intens, calea vieţii cotidiene, înnegurată de griji.