Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Cartea de film

Din dragoste de film - Pseudokinematikos: Fals tratat de cinema românesc


, pe marginea unui volum de

Orizont, martie 2011
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Volumul Pseudokinematikos: Fals tratat de cinema românesc, Editura Theosis, Oradea, 2010, semnat de Marian Sorin Rădulescu, cuprinde o culegere de cronici, postate în anii din urmă fie pe blog-ul personal, fie pe blog-uri specializate. Prin urmare, numele lui nu este necunoscut, dimpotrivă. De-a lungul timpului, la Timişoara au existat mulţi cinefili exigenţi. Dintre ei au apărut o serie de animatori providenţiali, care şi-au asumat misiunea de a organiza proiecţii cu filme de artă, însoţite de prezentări alte regizorilor şi de dezbateri asupra producţiilor respective, fapt remarcabil într-o vreme în care partidul încerca să controleze totul. Fără să fi fost obligaţi de cineva, fără vreun avantaj material, din dragoste de film, au căutat şi convins diverse instituţii ale vremii să-i găzduiască, să le ofere patronajul şi sprijinul necesar. Să nu uităm că asta presupunea destul efort, mai ales atunci când proiecţiile nu se desfăşurau în săli de cinematograf, fiind vorba de filme pe 35 mm. Până la urmă, lucrurile se aranjau într-un fel sau altul, în primul rând datorită tenacităţii celor ce-şi asumaseră o asemenea misiune temerară.

Fenomenul cinematecilor, ce au fiinţat succesiv sau chiar concomitent, a început la Timişoara în urmă cu aproape cincizeci de ani şi a avut ca loc de desfăşurare: cinematograful Arta (1962-1964), Clubul CFR (1965-1970), Casa de Cultură a Studenţilor (1972-1981), redacţia ziarului Drapelul Roşu (o scurtă perioadă de timp în anii '80), Casa Tineretului (1985-1989), Universitatea de Vest (1987-1993). După decembrie '89 lucrurile au continuat în aceeaşi direcţie, în alte condiţii, dar nu neapărat mult mai uşoare. Am făcut această scurtă retrospectivă, nu doar pentru a aminti episoade uitate din viaţa culturală a oraşului, ori spre a dovedi aprecierea de care s-a bucurat filmul de artă la Timişoara, ci şi pentru un alt motiv. În 1993, Marian Sorin Rădulescu, aflat pe atunci în anul III la Litere, s-a apropiat de organizatorii Cinematecii Universitas Timisiensis, probabil primul ONG, cu acte în regulă, având un asemenea profil. Era tocmai anul în care această cinematecă a trebuit, din păcate, să-şi înceteze activitatea, deşi la proiecţii veneau destul de mulţi studenţi şi profesori. Marian Sorin Rădulescu a "prins" ideea şi a continuat-o. Cu ajutorul celor de la întreprinderea cinematografică, a înfiinţat la cinema Studio o altă cinematecă, de care s-a ocupat în perioada 1993-1996. Apoi a continuat să prezinte filme clasice de referinţă pentru istoria cinematografului mondial în diferite locuri din Timişoara: Centrul Cultural Areopagus (2000-2002), Librăria Joc Secund (2005-2006), Fundaţia Filantropia (2007). În această perioadă colaborează cu presa locală, scriind şi vorbind despre filme, regizori, actori şi festivaluri.

Printre producţiile cinematografice de dinainte de '89, multe marcate de compromisuri ideologice, altele doar mediocre, au existat şi filme valoroase, datorate unor autori ce au avut, pe lângă talent, abilitatea sau poate şansa de a reuşi să-şi ducă la bun sfârşit proiectul, aşa cum l-au gândit. Pintilie, Piţa, Veroiu, Daneliuc, Săucan, Tatos şi alţii, sunt nume despre care Marian Sorin Rădulescu scrie cu plăcere, făcând dovada unei bune documentări. Sunt readuşi astfel în atenţie cei care au contribuit la temelia succesului internaţional de astăzi al filmului românesc. Autorul nu ezită, atunci când consideră necesar, să ia apărarea unor regizori sau să-şi exprime rezerva faţă de alţii, încercând astfel să repună lucrurile în ordinea lor firească. Mircea Săucan este un mare nedreptăţit: "nu dizidenţa, ci personalitatea artistică l-a pierdut. Practic, frica de concurenţă a colegilor întru creaţie a declanşat furia cu care l-au exclus, l-au descompus şi l-au distrus". Despre un alt regizor este nevoit să constate cu regret: "A devenit de bon ton acum să ridiculizezi filmele care îi poartă semnătura pentru că, nu-i aşa, Dan Piţa este un regizor din "generaţia expirată"". Dar îşi exprimă speranţa că actuala critică de film "se va dezmetici cândva şi va şti să arate că filmografia lui Piţa cuprinde şi titluri de referinţă ce merită toată atenţia". Marian Sorin Rădulescu intră într-o discretă polemică cu supărările post-decembriste ale lui Mircea Daneliuc, deşi apreciază creaţiile acestuia din anii '70 - '80: "nu întotdeauna e de vină publicul atunci când filmul e de fluierat", nici dacă poarta marca Daneliuc, făcând aluzie la câteva producţii mai recente. Marii actori sunt evocaţi cu multă căldură: Florin Piersic, Mircea Albulescu, Tamara Buciuceanu, Jean Constantin ş.a. Sunt amintite nu doar reuşitele lor, ci şi dezamăgirea provocată de goana după succesul facil, din ultimii ani, a lui Claudiu Bleonţ. Actorul Dragoş Pâslaru, care a jucat în câteva filme semnificative, a devenit la începutul mileniului trei monahul Valerian. Nu este un rol, ci asumarea unui destin aparte. Asupra semnificaţiilor unei asemenea hotărâri, de a renunţa la o lume pentru o cu totul altă lume, Marian Sorin Rădulescu ne îndeamnă să medităm. Această decizie a fost calea aleasă de monahul Valerian pentru a putea "să ierte violenţa, barbaria şi sălbăticia pe care le-a cunoscut pe propria piele, în zilele fierbinţi de la mijlocul lui iunie 1990".

Marian Sorin Rădulescu îi cunoaşte pe mulţi dintre cei despre care scrie nu doar din filme, cărţi sau presă. I-a întâlnit, a stat de vorbă cu ei, a corespondat, ceea ce-i permite nuanţări suplimentare. Trece cu uşurinţă de la analiza unui film, la portretul unui cineast sau actor şi la recenzia de carte, punctând lucruri esenţiale. Textele sale dovedesc o mare pasiune pentru cinematograful românesc de altădată şi de azi, însoţită de siguranţa bunului cunoscător.



 Toate articolele despre Cartea de film


0 comentarii

Spacer Spacer