Scene de carnaval rusesc la Sala Radio

Deseori stau să mă întreb care sunt ingredientele de succes ale unui concert. Programul? Interpreţii? Un răspuns clar nu pot găsi, e ceva ce nu poate fi teoretizat. Singurul barometru poate fi starea de la finalul concertului. Şi în baza acestui criteriu aş spune că vineri seară (11 noiembrie 2011) Orchestra Naţională Radio ne-a oferit un splendid concert, care a venit cu o ofertă tentantă. E drept că am stat câteva clipe în cumpănă, căci nici propunerea celor de la SoNoRo nu suna rău, însă dilema mea a luat curând sfârşit graţie violoncelistului Răzvan Suma, pe care îmi face mare plăcere să îl ascult ori de câte ori am ocazia.

Are o personalitate carismatică pe care am ajuns să o cunosc în timp, atât de pe scenă, cât şi din interviurile pe care le-am făcut cu el de-a lungul ultimilor ani. Este un artist foarte relaxat, care abordează o partitură de jazz sau fusion cu acelaşi profesionalism cu care cântă Bach sau Haydn. Ei bine, vineri seară, el nu a cântat nici jazz, nici fusion, nici Bach, nici Haydn, ci Concertul pentru violoncel de Dvořák, un argument în plus, mărturisesc, pentru care balanţa a înclinat către Sala Radio.

Şi nu am fost dezamăgită, aşa cum nu a fost nimeni dintre cei prezenţi, care l-au ovaţionat de-a dreptul pe Răzvan Suma la finele Concertului de Dvořák. Într-adevăr tânărul artist are o galerie impresionantă de admiratori (şi admiratoare...), toţi veniţi cu violoncelul în spate (un consemn?), care nu s-au lăsat până nu l-au determinat prin aplauze să revină pe scenă pentru un bis. Aşadar Concertul a fost o probă de măiestrie artistică ce a îmbinat o tehnică precisă cu un temperament bine controlat, echilibrul caracterizând, de altfel, întreaga interpretare. Toate acestea au căpătat o culoare deosebită în lumina tonului foarte plăcut al instrumentului deţinut de Răzvan. Orchestra a completat bine discursul solistic, instituindu-se ca un veritabil partener de dialog, capabil de replici spirituale, tăioase sau chiar timide, în funcţie de evoluţia partiturii.

Dvořák a fost prezent în programul serii de vineri şi cu o altă partitură - Uvertura "Carnavalul", un ideal preambul pentru Concertul de violoncel şi care, în conjuncţie cu Suita din muzica baletului "Petruşka" de Igor Stravinski, prezentată la final, mi-a amintit de una dintre cele mai savuroase şi picturale scene de film pe care le-am văzut vreodată: este vorba de scena bâlciului din Sibirskiy tsiryulnik / The Barber of Siberia de Nikita Mihalkov. Muzica de vineri seară a avut strălucirea, culoarea şi pitorescul acelor scene reprezentative pentru sufletul slav - intempestiv, dar superb în lipsa lui de măsură. Suferinţa are aceeaşi profunzime ca veselia, ele putând să coexiste şi să se manifesteze simultan. Imaginaţi-vă exploziile sonore, artificiile redate de elanul alămurilor, nuanţarea făcută de flauţi, oboi, clarineţi şi fagoţi, care evocau parcă acel cer liliachiu de iarnă din filmul lui Mihalkov, tumultul redat de viori - toate s-au îmbinat pentru a crea această lume fără graniţe, în care totul devine posibil, un carnaval veneţian al Estului. Picturalul scenelor din filmul pe care l-am amintit au rimat perfect cu muzica pe care un extrem oriental (iată!) a ştiut să o modeleze. Dirijorul Jin Wang este deja un obişnuit al scenei din Studioul "Mihail Jora" şi arată cu fiecare prezenţă că nicio provocare nu e de natură să îl sperie. Jonglează bine cu acustica sălii, ştie ce vrea de la muzicieni şi nu precupeţeşte niciun efort pentru a obţine rezultatul ideal. Sigur, în ultima parte a programului, am avut impresia că ponderea alămurilor a fost puţin exagerată, dar probabil că toţi s-au lăsat antrenaţi în această vrajă a poznaşului Petruşka unul dintre cele mai pitoreşti personaje din imaginarul rus, echivalentul verişorul lui Pierrot şi al lui Arlequin.

A fost o seară interesantă a cărei magie poate fi reînviată de bagheta lui Jin Wang vineri 18 octombrie 2011 la Sala Radio când acesta se va afla alături de soprana Celia Costea pentru un concert de arii din opere.