Din Persia, prin Canada, la Bucureşti

Muzica clasică a spaţiilor extraeuropene este un domeniu fascinant şi total diferit de cel în care suntem educaţi. M-am apropiat iniţial de muzica indiană şi am descoperit o artă complexă şi elaborată, construită pe cu totul alte principii decât cele pe care le învăţăm în Conservator. Sunt două mari stiluri în muzica indiană: cel din Sud, denumit Karnatik, continuator al tradiţiei muzicale din Antichitate, şi cel din Nord, Hindustani, care a fost influenţat de muzica persană. Studiind chiar şi superficial teoria muzicii indiene, un lucru atrage atenţia: organizarea materialului muzical în 22 de microintervale, organizare folosită şi de muzica bizantină teoretizată de Anton Pann.

Şi iată că se deschid noi porţi şi se nasc noi întrebări.

Dacă la muzica indiană avem acces mai mult sau mai puţin datorită lui Ravi Shankar sau Amjad Ali Khan, ambii exponenţi ai stilului Hindustani, muzica clasică din alte spaţii asiatice este mult mai puţin cunoscută.

Institutul Cultural Român în parteneriat cu Asociaţia pentru Cultură şi Tradiţie "Anton Pann" a organizat în acest an seria de manifestări sub genericul Când Bizanţul eram noi, al căror scop a fost promovarea muzicii vechi din spaţiul est-european şi mediteranean. Cel de al şaptelea concert al proiectului a avut loc la sediul ICR în seara zilei de 18 noiembrie 2011 şi a purtat numele Dīvān-ul persan. Astfel, muzica veche persană a fost ascultată în interpretarea ansamblului Constantinople, ai cărui membri provin din Iran, Turcia, Grecia dar şi Canada (ţara de reşedinţă). Lucrările prezentate în recitalul de la ICR fac parte din colecţii importante precum MSS (Macmua-i Saz u Suz Ali Ufki Bobowski), Colecţia Cantemir, sau Codex 259 Monastère de Leimonos (Lesbos, Grecia 1772).

Ansamblul Constantinople a luat naştere în anul 2001, fiind la început un duo al muzicienilor iranieni Kiya Tabassian şi Ziya Tabassian. Repertoriul îl constituie muzica veche din spaţiul mediteranean şi din Orientul mijlociu, iar scopul său este de stabilire a legăturilor dintre numeroasele tradiţii muzicale, activitatea bazându-se pe cercetarea aprofundată a surselor istorice. Membru al Conseil Quebecois de la Musique, ansamblul are o activitate concertistică şi discografică intensă, în anul 2003 fiind numită Descoperirea anului la Opus Gala.

Formula în care a concertat la Bucureşti a fost: Kiya Tabassian (sétar, voce), Ziya Tabassian (percuţie acordabilă), Pierre-Yves Martel (viola da gamba), Didem Basar (qānūn) şi Kiriakos Kalaitzides (lăută).

Evenimentul a avut atât un program de sala atractiv (decorat cu turcoaz, culoare care în Iran simbolizează renaşterea spirituală) şi care conţinea explicaţii legate de noţiunile teoretice ale muzicii perso-arabe, dar şi o prezentare detaliată, ambele realizate de Constantin Răileanu, liderul formaţiei de muzică veche Anton Pann şi doctorand la Universitatea Naţională de Muzică Bucureşti. Am aflat astfel, că, spre deosebire de muzica clasică indiană unde există o tradiţie milenară neîntreruptă, în Iran, fundamentalismul islamic a oprit în secolul al XVII-lea evoluţia firească a artelor, iar revenirea culturală din secolul al XIX-lea nu a reuşit să umple golul lăsat de o întrerupere a practicii muzicii savante.

Concertul a debutat cu formula de duo (Kiya şi Ziya Tabassian), în care muzicienii au realizat o improvizaţie în Dastgâh-e Nava. Dastgâh reprezintă sistemul de gândire modală din muzica persană tradiţională a secolului al XIX-lea. Termenul denumeşte şi un tipar melodic pe baza căruia interpretul elaborează în concordanţă cu starea de spirit şi cea emoţională pe care trebuie să o sugereze. La prima vedere, pare a fi un sistem asemănător cu cel al ragas-urilor indiene. Sonoritatea este însă diferită. Sistemul intonaţional, desigur netemperat, are o altă organizare, iar ornamentele microtonale nu abundă, aşa cum se întâmplă în muzica indiană. Chiar şi instrumentul folosit de Kiya Tabassian, sétarul (instrument cu corzi ciupite) are un ambitus redus şi o sonoritate mult mai caldă, în opoziţie cu timbrul metalic şi posibilităţile tehnice al sitarului indian. Muzicianul a improvizat şi vocal, într-o manieră liberă, neîncorsetată de tipare ritmice.

În partea a doua, ansamblul a revenit în formula celor 5 muzicieni enumeraţi anterior. Desigur, prezenţa violei da gamba pare a nu-şi avea locul în acest ansamblu, însă muzicienii au încercat adaptarea instrumentului european la cerinţele melodice şi solistice ale muzicii orientale.

Din zona Dastgâh, muzica a mers în cea a Maqam-urilor. Au fost interpretate două cicluri (Fasil) de câte patru piese din Colecţia Cantemir, din primul făcând parte compoziţii aparţinând lui Acemler (sec. al XVI-lea). Al doilea ciclu a conţinut lucrări de Acemler, Agha Mo'men şi două piese anonime. Fiecare piesă avea o parte introductivă (taksim), în care unul dintre instrumentele prezente avea rol solistic, improvizând în rubato. Foarte interesante în această muzică sunt construcţiile ritmice, care pot ajunge la 128 de timpi, însă intonaţia microtonală a maqam-urilor a prilejuit, cel puţin pentru urechea noastră europeană atât de obişnuită cu acordajul egal temperat, o imersiune în exotism şi senzualitate.

Este impresionantă performanţa pe care o fac membrii ansamblului Constantinople, pornind de la cercetarea domeniului şi culminând cu prezentarea în faţa publicului. Starul serii a fost, incontestabil Kiya Tabassian, improvizaţiile sale plasându-se, dincolo de virtuozitate, dincolo de zonă geografică şi de timp. Muzica persană a secolelor XV-XVI a devenit prin sétarul lui Tabassian (pentru prima dată auzit în România) o piesă valoroasă în peisajul transcultural al secolului XXI. Bineînţeles, toţi cei cinci solişti au demonstrat calităţile tehnice şi interpretative în elaborările pe modurile şi ritmurile muzicii persane, remarcând astfel pe interpreta de qānūn (instrument cordofon ce descinde din vechea harpă egipteană, întâlnit în practica muzicală din Orientul mijlociu şi Asia centrală), Dermen Didem, pentru abilitatea şi agilitatea în realizarea improvizaţiilor.

După călătoria muzicală în Orientul mijlociu via Montreal, aşteptăm cu nerăbdare ultimul concert al seriei, care va avea loc la Sala Radio pe 4 decembrie 2011 şi în care vor fi alăturate muzica de curte, muzica de oraş şi piese muzicale contemporane create sub influenţa muzicii vechi. Felicitând Institutul Cultural Român şi pe tinerii cercetători de la Anton Pann pentru darurile muzicale şi spirituale pe care le-au oferit, doresc să cred că acest proiect va avea urmări şi, fie sub eticheta de Muzică Veche, fie sub cea de World Music, vom avea posibilitatea de a experimenta şi contempla, de aici din Europa, produsele unor culturi şi tradiţii pe care nu doar curiozitatea sau excentricitatea exploratorilor le fac valoroase.