Discursul despre relaţia dintre oameni şi divinitate este introdus de o naraţiune simplă. Moartea unuia dintre copiii unei familii mic-burgheze dintr-un orăşel american din anii '50 îi face pe apropiaţii rămaşi în viaţă să chestioneze motivul pentru care Dumnezeu admite ca oamenii să sufere şi nu se implică pentru a le linişti durerea. Sunt prezentate scene din copilăria băieţelului mort şi a fraţilor săi. Dintre aceştia, Jack pare că este personajul care conduce, în cea mai mare parte, povestea. Singurul arătat şi în prezent, prin el se justifică tonul melancolic al povestirii şi impresia de naraţiune la trecut.
Pretextul amintirii nu justifică însă pe de-a-ntregul schematismul episoadelor prezentate şi al personajelor. Părinţii din film sunt întrupări ale clişeelor despre femeile şi bărbaţii din orăşelele americane ale anilor '50. Mama este casnică şi se ocupă de copii. Este blândă, frumoasă, îi răsfaţă pe băieţi şi nu îndrăzneşte să îşi contrazică soţul. Tatăl aplică principii stricte în educarea copiilor, terorizându-i. "Mama voastră e naivă. Îţi trebuie o voinţă feroce ca să înaintezi în lumea asta. Dacă eşti bun, lumea profită de tine", susţine el. Întrerupe cu bruscheţe masa de seară pentru a-i întreba pe copii titlul şi autorul compoziţiei care se aude la patefon.
Terrence Malick nu lasă nicio scenă spontană personajelor sale. Toate secvenţele pe care le construieşte au rolul de a defini relaţiile dintre personaje şi de a explica implicaţiile psihologice. Într-o secvenţă, mama îl învaţă pe primul născut, Jack, să recunoască animalele cu ajutorul unor figurine de lemn, în curtea din faţa casei. Malick face o elipsă în timpul povestirii şi plasează următoarea secvenţă tot în curte. Mama ţine acum în braţe un nou-născut şi încearcă să îl familiarizeze pe copilul mai mare cu ideea că are un frate. Bebeluşul începe să plângă, Jack îşi dă seama că mama nu mai are timp numai pentru el şi răstoarnă înciudat găletuşa cu figurinele de lemn. Într-un alt moment al filmului, tatăl este arătat încercând să-şi dreseze copilul. Îi arată o linie imaginară şi îl obligă să nu o depăşească. Băieţii şi-ar dori ca tatăl lor să dispară şi să rămână singuri cu mama lor.
Malick prezintă copilăria în generalisme, ca dintr-un ghid de psihologie. Regizorul subliniază importanţa educaţiei şi a experienţelor primilor ani de viaţă în formarea atitudinii individului în faţa vieţii. Jack are ca exemplu cele două stiluri ale părinţilor săi: al mamei, bazat pe intuiţie şi bunătate şi pe cel al tatălui, raţional şi intransigent. Biserica şi şcoala îşi impun şi ele, fiecare în parte, un anumit model asupra copilului. Jack asistă la o moarte injustă - un prieten de joacă moare înecat - şi băiatul întreabă disperat şi sfidător: "Ai lăsat să moară un băiat. Permiţi să se întâmple orice. De ce aş fi bun, când tu nu eşti?" Îl regăsim pe Jack în zilele noastre. Trăieşte într-o metropolă şi îl vedem înconjurat de structurile arhitecturale elaborate ale spaţiilor în care locuieşte şi în care lucrează. (Sunt primele scene din întreaga carieră a regizorului care prezintă chiar realitatea anilor în care se filmează, pentru care nu reconstruieşte realitatea unei alte epoci. Totuşi, formalismul lui Malick face ca oraşul anilor 2010 să semene uşor a oraş de S.F.). După stilul său de viaţă ne putem da seama că a ales să urmeze modelul tatălui său, prin muncă şi perseverenţă, dar nu este mulţumit de ea. Priveşte compătimitor o tânără care trece pe lângă el cu hotărâre: "Când eşti tânăr doar cariera contează", comenteză în telefonul mobil.
Suprafeţele lucioase de sticlă ale oraşului sufocant fac trecerea spre nişte imagini de reverie. Oamenii zburdă liberi într-un fel de ocean primordial şi îşi reîntâlnesc persoanele dragi. Jack, adult, se reuneşte cu părinţii şi fraţii săi rămaşi la vârsta pe care aceştia o aveau când el era copil. Este momentul de după încheierea lumii, când oamenii îşi găsesc alinarea în braţele persoanelor iubite, dar şi momentul în care se creează premisele unei noi existenţe, mamele trecându-şi copii de la una la alta, prin gesturi rituale.
Din felul acesta de a privi retrospectiv apare filozofia pe care o propovăduieşte filmul: "Dacă nu iubeşti, viaţa se va scurge pe lângă tine". Simbolul copacului sintetizează această credinţă a lui Malick. "Toată suferinţa pe care o trăieşti te va întări, îţi va da putere şi te va îndruma către o cale mai măreaţă. Gândeşte-te la felul în care copacul creşte în jurul rănilor sale. Dacă o ramură se rupe, copacul nu se opreşte din creştere, ci continuă să se îndrepte spre lumină. Trebuie să înfruntăm nenorocirea şi să nu o lăsăm să ne sperie", o învaţă guvernanta englezoaică pe tânăra indigenă în The New World (2005), filmul realizat anterior de regizor. Este o viziune simpatică despre lume, cu reale şanse de şlagăr. Se mai adaugă aici şi stilul spectaculos de filmare al lui Malick şi tonul melancolic dat de imaginile cu apusuri de soare.
The Tree of Life este, totuşi, antipatic. Chit că ideile pe care le aduce sunt dintre cele mai comune, Malick alege să încâlcească sensurile într-un fel pretenţios. Discursul iniţial rostit din off de o voce de femeie (se presupune că este vocea mamei din film) despre cele două căi pentru care poţi opta în viaţă, cea a graţiei şi cea a naturii, anunţă că filmul este o pildă. "Ne-am învăţat că cei care iubesc calea graţiei nu sfârşesc niciodată rău", conchide vocea şi imaginea arată un băieţel care merge cu spatele la aparatul de filmat, se întoarce într-un semi-profil, dezvăluind un chip spăşit. În secvenţa următoare, o mamă este înştiinţată de moartea fiului ei. Din cele două informaţii se poate trage concluzia că băiatul pe care l-am văzut mai înainte este fiul mort şi vom aştepta să aflăm cum s-au întâmplat lucrurile. Băiatul este, într-adevăr, copilul femeii şi moare prematur. Numai că nu moare la vârsta la care ne este arătat mergând cu spatele, ci la nouăsprezece ani, iar motivele decesului său nu vor fi făcute cunoscute. Din această primă ambiguitate mai decurge un episod confuzant. Un copil din vecini se îneacă în timp ce se scălda. Din nou, suntem lăsaţi să credem că este vorba despre unul dintre copiii familiei O'Brian. Tatăl celor trei băieţi sare în apă după copilul înecat, îl aduce la mal, dar nu reuşeşte să îl salveze şi îl strânge îndurerat în braţe. Se poate ca Malick să fi intenţionat ca aceste confuzii să constituie bazele unei reflecţii despre incapacitatatea de a înţelege evenimentele în timpul desfăşurării lor şi despre suferinţa provocată de negăsirea unor sensuri pentru lucrurile care se întâmplă.
Terrence Malick şi-a dezvoltat nişte mecansime de intimidare a spectatorului pe care le aplică nu numai în felul în care manipulează povestea. Imaginea este însoţită pe aproape toată durata filmului de o muzică ambientală cu rol de convingere. Malick inserează cele mai variate compoziţii ale unor autori foarte diferiţi ca idealuri şi intenţionalitate (de la autori obscuri de baroc englez, Bach, Beethoven, Berlioz, Smetana, Brahms, Mahler şi muzică neominimalistă New Age) şi le uniformizează. Foloseşte adesea doar pasaje nesemnificative din compoziţiile care sunt menţionate pe generic, fragmente care să-i susţină şi să imprime imaginilor două idei generale, după caz: că viaţa este plăcută (în imaginile cu familia) şi că viaţa este un lucru grandios (imaginile cu materie şi nebuloase).