Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Tree of Life, The

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Rădăcina călătoare - The Tree of Life


mai 2016
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Cronica de film, ca şi cea de carte, ar trebui să fie suficient de generală încît să nu strice nimănui surprizele legate de intrigă, dar şi suficient de specifică încît să nu se transforme într-o vorbărie narcisistă. Arta în care nu se "întîmplă" mai nimic, e cea pe marginea căreia au loc cele mai multe derapaje critice. Că e vorba de filme, de cărţi, sau de picturi, cu cît sînt mai abstracte / auto-referenţiale / avangardiste, cu atît comentatorii tind să pice în delir ca musca-n maelstrom. Formula narativă din The Tree of Life este într-adevăr anti-narativitatea, lucru care în cinematografie este aproape de neconceput în afara avangardei. Se poate spune că în film e vorba de un tată strict, şi cam atît. Şi atunci de ce marele premiu de la Cannes 2011?

The Tree of Life e, în bună parte, o juxtapunere de reverii individuale în care Malick încearcă să dea corp vizual gîndurilor personajelelor principale, pe care le auzim, pe rînd, într-un fel de recitativ. Între aceste reverii sînt montate medalioane evenimenţiale, un mic bazar idiosincratic de micro-întîmplări care definesc, conştient sau nu, un om, dar fără insistenţă moralizatoare şi uneori chiar fără nicio altă relevanţă decît una pur vizuală. Aerul general este de fragmentarium, de jurnal scris la patru mîini, care creează în cele din urmă un fel de dosar vizual al copilăriei. E vorba de frumuseţea celor mici, care uneori atrage lumea într-un cîmp de forţă şi o înfrumuseţează şi pe ea, dar şi de negurile copilăriei, de un fel de omniscienţă a copilului, care se naşte cu talpa deja ridată. E vorba şi de acuitatea cu care copiii percep bizareria lumii, uneori Malick părînd că s-a ridicat din scaunul de regizor şi l-a invitat să se aşeze - nu pe Fellini din celebra scenă asa-nisi-masa - ci pe David Lynch.

Reţeta e neconformistă, dar motivul pentru care filmul poate fi considerat experimental este altul. Lungi segmente din The Tree of Life constau exclusiv în geometrii naturale de tot felul, fractali, secţiuni de aur, mişcări browniene. Închipuiţi-vă un film tradiţional, în care oamenii vorbesc, merg, mănîncă, dar în care, aparent la întîmpare, apar deodată imagini ale unui banc de peşti ciocan, sau rîuri de lavă, sau baloane de săpun. E nevoie de un ochi foarte sigur, ca regizor, ca să scapi nepedepsit cu asemenea îndrăzneli. Dar Malick face mai mult decît atît, pentru că, pentru a putea prezenta copilăria celor trei fraţi, într-un montaj rapid şi vaporos, dar relativ tradiţional, el se hotărăşte să înceapă cu o istorie vizuală a apariţiei vieţii pe pămînt, de la big bang la dinozauri. Insistenţa pe imponderabile, pe lucruri care nu pot fi modelate decît statistic (nisip, fum, flăcări, spumă, eroziune eoliană, lavă), şi pe rigorile capricioase ale biologiei (mişcările celenteratelor, vasele de sînge ale embrionului) corespunde fluidităţii gîndurilor personajelor. Dar dincolo de cadrele pe care le putem identifica, în general, Malick introduce şi jocuri de culori psihedelice, care scapă oricărei categorizări. Cu sau fără intrigă, a spune deci că în The Tree of Life e vorba de un tată strict e de un absurd reducţionism. (În fond, şi în Vechiul Testament tot de un tată strict e vorba.) Modelul pentru inserţia unui capitol "pictural" de sine stătător a fost fără îndoială 2001: A Space Odyssey (1968), încît aproape s-ar putea spune că e un procedeu copiat. Kubrick grupează însă toate efectele vizuale în călătoria finală, şi mai ales ele sînt arondate unei mize ştiinţifico-fantastice declarate. The Tree of Life, 50 de ani mai tîrziu, înrădăcinează acest tip de anabasis vizuală în chiar viaţa de zi cu zi, unde printre scenele scurte în care un tată îşi pierde slujba sau îşi repară maşina, camera se caţără în copaci sau plonjează într-o cascadă. Formal, filmul clasic al lui Kubrick pare paralela perfectă pentru aceste lungi secvenţe din care oamenii au fost eliminaţi şi este trecută în revistă biochimia şi geofizica, dar în Space Odyssey universul este complet străin omului, a-uman, în vreme ce la Malick el este pre-uman, un vector pe care îl orientează omul. Pe un plan mai profund procedeul aminteşte şi de cele aproape zece minute de naturi moarte urbane cu care Antonioni încheie Eclipsa (1962). Acolo materialele, anorganicul, arhitectura aşa-zis raţionalistă alternînd cu faţadele stile littorio musolinian pe străzile părăsite, sînt filmate pentru că sînt anti-umane, adică o întîlnire care nu mai are loc.

Stilul vizual al lui Malick, afirmat încă de la Days of Heaven (1978 - de altfel şi el premiat la Cannes) rămîne aşadar printre cele mai rafinate din cinematografia americană actuală. Atenţia excesivă la tot ce apare în cadru, de la porţelanul de Delft la caligrafia stolurilor de păsări, se regăseşte poate în pedanteria benignă a lui Wes Anderson, rămîne însă într-un registru mult mai grav, în ciuda cîtorva, puţine, căderi în diafan. O problemă e că The Tree of Life, ca şi filmele, stilistic foarte asemănătoare ce i-au urmat, în special To the Wonder (2012) nu au nici pe departe dialoguri, sau mai degrabă monologuri, la nivelul imaginii. Monologul poetizant riscă oricum să fie teatral, iar pe alocuri, la Malick, e de-a dreptul banal - mare păcat. Sînt şi alte lucruri care nu conving. Am simţit o oarecare stînjeneală - care probabil nu-mi face cinste - văzîndu-l pe Brad Pitt cîntînd la orgă Tocata BWV 565 de Bach. De asemenea, o criză teologică la un băiat de 6-7 ani nu e întru totul convingătoare. Dar în ansamblu, filmul îndrăzneşte infinit mai mult decît ar fi fost de imaginat pentru o întreprindere cu un asemenea buget, de vreme ce, cu cît bugetul e mai mare, cu atît filmul trebuie să fie mai mainstream, mai conservativ. O scenă din final e şi ea relevantă în sensul ăsta: pe o plajă dezgolită de reflux, băiatul, devenit acum adult, întîlneşte o mulţime uriaşă, toţi oamenii care i-au traversat vreodată viaţa, inclusiv pe fratele mort, mergînd liniştiţi prin nisip. Puterea scenei e evidentă chiar fără să fie nevoie să recurgem la interpretările cabalistice la care trimite titlul filmului, sau la un imaginar creştin apocatastatic. Un film în care se recunoaşte imediat un proiect major.





 Toate articolele despre Tree of Life, The


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

Sageata Alte linkuri: imdb.com
 Alte articole de Cătălin Pavel


Alte articole

 Copilăria ca în ghidul de psihologie - The Tree of Life, Gabriela Filippi
 Totul e graţie - The Tree of Life, Andrei Gorzo
 Un impresionant eşec - The Tree of Life, Florin Neagu
 Despre însemnătatea vieţii - The Tree of Life, Lucian Maier
 French Cannes Cannes: 8 - Cannes, 2011, Codruţa Creţulescu
 Toate articolele despre Tree of Life, The


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer