septembrie 2014
Vocea umană
Festivalul Undercloud a prezentat publicului bucureştean, pe 10 septembrie 2014, Vocea umană, în regia Sandei Manu, cu Oana Pellea. Înainte de a discuta reprezentaţia la care am asistat, se cere, mai întâi, trecerea în revistă a Prefeţei piesei, text care cântăreşte decisiv în receptarea montării menţionate.

"Piesa într-un act" a lui Jean Cocteau a fost jucată prima dată la Comedia Franceză în februarie 1930, în interpretarea frumoasei actriţe Berthe Bovy. Faptul că Berthe Bovy - al cărei nume se leagă invariabil de piesa lui Cocteau, pe care a şi înregistrat-o - era o actriţă frumoasă nu este lipsit de importanţă. Asta pentru că La voix humaine este, înainte de orice altceva, un eseu despre teatru şi sensurile actorului, aşa cum Cocteau însuşi o declară în Prefaţă: "Ar fi o greşeală să se creadă că autorul caută soluţia vreunei probleme psihologice. Nu e vorba decât de a rezolva probleme de ordin teatral." În contextul de faţă, frumuseţea tradiţională pe care o exhibă actriţa franceză nu este doar un imperativ artistic, ci se adaugă organic arsenalului demonstrativ al construcţiei dramatice.

De altfel, indicaţiile minuţioase care privesc fiecare mişcare a actriţei, portretul pe care îl impune în configurarea rolului şi, nu în ultimul rând, textul însuşi converg, în primul rând, către chestionarea statutului teatrului. Sau cel puţin asta este intenţia declarată a prolificului artist. Cocteau se serveşte de pretextul unei convorbiri telefonice pentru a marca diferitele stadii ale manifestării unei actriţe. Ea este vehiculul prin care se dezvăluie "nu o femeie anume, ci o femeie anonimă", evitând, în acelaşi timp, "vivacitatea, dialogul alert, alinturile de îndrăgostită." Deşi, în treacăt fie spus, probabil că numai în schema unui misogin de calibrul lui Jean Cocteau se împacă această lipsă de vivacitate cu condiţia unei "victime mediocre", cum tot el o numeşte pe protagonistă.

La voix humaine interesează mai puţin prin prisma sentimentelor şi trăirilor femeii abandonate care recuperează prin discurs diferite stadii ale relaţiei defuncte; piesa se defineşte mai degrabă ca încercare a lui Jean Cocteau de a se apropia de un "teatru pur", fiind adesea acuzat de "intrigi prea complicate" şi de obsesia pentru grandioase puneri în scenă. O altă intenţie dezvăluită în Prefaţă este lămurirea raporturilor sale cu teatrul oficial. Prin urmare, Cocteau îşi materializează, printr-un aşa-zis minimalism al arhitecturii dramatice, reticenţa faţă de prejudecata conform căreia teatrul de avangardă ar trebui să fie în opoziţie cu teatrul oficial, reprezentat, în contextul de faţă, de Comedia Franceză.

În La voix humaine cu greu se poate vorbi despre un "personaj" - ceea ce ni se înfăţişează este, mai degrabă, un mecanism prin care Cocteau le supune pe actriţe unei curse în care acestea trebuie să fie obediente faţă de pretenţiile autorului. Amestecul de frumuseţe, platitudine, pseudo-visceralitate ("Actriţa să dea impresia că-şi pierde tot sângele din trup, asemeni unui animal rănit care se târăşte") şi mediocritate pe care l-a întrupat cu atâta rigoare Berthe Bovy trebuie să fi fost, într-adevăr, cel mai aproape de cerinţele lui Cocteau. Autorul păstrează ironia doar pentru uzul său personal, procedeu neîngăduit şi actriţei, care trebuie să rămână perfect credibilă în postura ei de "femeie anonimă." Deşi homosexual, autorul îi refuză lui "elle" ieşirea din pătratul sufocant al rolului de gen. Dar, până la urmă, problema nu este a fi sau a nu fi politically correct, ci textul pur şi simplu expune un schelet incoerent cu sine, incoerenţă care poate fi sintetizată prin constatarea că aceeaşi fiinţă care emite platitudini sentimentale despre iubire şi singurătate are şi reverii onirice în stil suprarealist - cum este episodul, într-adevăr magistral, cu tubul de scafandru. Dacă toate acestea s-ar împăca, însă, sub spectrul "teatrului pur" şi al rezolvărilor de "ordin teatral", ceea ce se întâmplă în La voix humaine este prea puţin şi insuficient de consistent pentru a susţine manifestul din Prefaţă.

Lucrurile, fireşte, nu pot sta aşa când protagonistă este Oana Pellea, într-un spectacol care poartă semnătura Sandei Manu. M-am oprit cu atâta insistenţă asupra analizei Prefeţei pentru că valoarea spectacolului rezidă tocmai în ruptura dintre intenţiile lui Cocteau şi rolul de compoziţie al actriţei. Oana Pellea este prea mare pentru a putea încorpora vreodată un personaj amorf, vidat de un sens propriu sau, revenind la expresia lui Cocteau, "anonim".

Textul relevă, în măsura în care putem vorbi, totuşi, despre un personaj, o tipologie feminină previzibilă şi plictisitoare: melodramatică, incapabilă de a-şi construi un sine dincolo de obiectul ancilar în care s-a proiectat singură, capricioasă, divă eşuată etc. Oana Pellea oferă, în schimb, un caracter a cărui simplitate şi graţie anulează din start statutul de anonimitate pretins de scriitor. Având de partea sa avantajul de a nu fi frumoasă în sensul rafinamentului diafan întrupat de Berthe Bovy, actriţa îşi clădeşte personajul printr-o serie de resurse pe care, probabil, Cocteau le-ar fi detestat - într-un cuvânt, este prea vie şi prea electrizantă în raport cu non-personajul născocit de Cocteau din izbucniri pur demonstrative. Inteligentă, dar lipsită de strategiile acelor femmes fatales care prin diverse şiretlicuri cuceresc totul, "elle" pe care ne-o oferă Oana Pellea se dovedeşte mai mare decât acel "il" dominator al Scriitorului omnipotent.

Articulată, ludică, autoironică, sclipitoare şi imprevizibilă, nu cred că Oana Pellea ar fi putut fi vreodată o muză pentru acel Jean Cocteau bântuit de fantasmele unor femei misterioase şi eterate. În Vocea umană, artista ne arată că poate să fie cu uşurinţă isterică şi disperată, dar fără a lăsa spaţiu acelei toropeli cunoscute de femeile din care se scurge şi viaţa odată cu iubirea. Oana Pellea respiră forţă şi vitalitate cu fiecare mişcare, iar râsul ei inconfundabil este o capcană mai mare decât ironia dramaturgului. Câte alte actriţe ar putea părea, atunci când rostesc "Se pare că e foarte greu să te otrăveşti şi greşeşti mereu doza", mai degrabă un drăcuşor năstruşnic şi ingenios decât o femeie suferindă? Autoironia născută din mimică, expresie facială şi, desigur, chiar din "vocea umană" este instrumentul salvator prin care actriţa se sustrage din capcana previzibilităţii şi anostului.

Dacă La voix humaine s-a dorit a fi o reglare de conturi "de ordin teatral", Oana Pellea a dus experimentul mult mai departe. Fiecare cadru este denunţarea celui anterior, iar actriţa îşi joacă perfect simultan şi contra-partitura, preferând un ridicol construit chiar de ea unui ridicol subînţeles. Nesupusă, cu mecanismul pe faţă şi adevărată faţă de ea însăşi, discipola Sandei Manu este, în mod paradoxal, tocmai încarnarea "algebrelor vii ale lui Sofocle, Racine şi Molière" la care visa Cocteau. Pe care nu aş vrea să se înţeleagă că îl subestimez - nu opera şi artistul sunt contestate ci, pur şi simplu, prestaţia Oanei Pellea obligă la reevaluarea dintr-o altă perspectivă a Prefeţei. Se pot discuta, de asemenea, multe alte dimensiuni relevante din piesă, pornind chiar de la avatarurile vocii umane şi interferenţa lor cu simulacrul implicat de aparatul telefonic. Dar nu este cazul aici pentru că, din nou, Oana Pellea internalizează cu succes toate aceste sensuri şi anti-sensuri în jocul ei total.

Decorul semnat de Iuliana Vâlsan este o paranteză poetică implantată în desfăşurarea de forţe contradictorii cărora le dă glas actriţa. Lumina pătrunzând discret şi pur prin obloane cade asupra acelei femei care, tăcând, îşi dezvăluie întregul adevăr. În schimb, minciunile, clişeele şi nevrozele articulate sub becul electric, prin medierea telefonului, sunt puneri în scenă care evidenţiază permanenta negociere dintre minciună şi adevăr, dintre  autenticitate şi artificialitate în ecuaţia teatrului. Simplă şi fără îngroşări metaforice, scenografia Iulianei Vâlsan se pune perfect în relaţie cu interpretarea actoricească.

Înzestrat cu atât de multe daruri artistice, vizionar, creator de noi limbaje teatrale şi vizuale, Cocteau este sabotat în construirea unei "victime mediocre" de o actriţă scundă şi de neîmblânzit, care ipostaziază meta-frumuseţea cu o subtilitate greu de captat până la capăt. Senzualitatea sa stranie, mereu la pândă şi continuu metamorfozată, evocă mai degrabă celebrele versuri ale Sylviei Plath - "Out of the ash / I rise with my red hair / And I eat men like air" - decât un animal rănit şi neputincios. Râdeţi fără autocenzură când vă întâlniţi cu Oana Pellea în Vocea umană şi nu vă lăsaţi înşelaţi: acestea nu sunt lacrimile unei dive.


De: Jean Cocteau Regia: Sanda Manu Cu: Oana Pellea

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus