Piesa Vocea umană, jucată de Oana Pellea şi regizată de Sanda Manu, a fost unul dintre spectacolele invitate la festivalul Undercloud, 2014. Pe o scenă cu un decor simplu şi auster, se află o femeie care vorbeşte la telefon. O femeie cu părul cărunt, care rătăceşte pe scenă cu receptorul la ureche şi încălţată cu un singur pantof cu toc.
Femeia vorbeşte la telefon cu "iubirea" ei, aşa cum i se adresează. Dar acest bărbat a alungat-o de lângă sine şi are o nouă relaţie. Ca spectatori, nu auzim vorbele lui. Dar înţelegem foarte bine ce spune, din reacţiile Oanei Pellea. Acest bărbat (nevăzut şi neauzit, dar atât de important) este un personaj extrem de interesant, pentru că ridică o mulţime de întrebări: Ce simte el? Ce crede despre toată situaţia? De ce a luat deciziile pe care le-a luat? În orice caz, reacţiile lui, care transpar în replicile fostei sale iubite, sugerează resentimente acumulate în relaţie, o răbdare ajunsă la capătul ei, dar şi îngrijorare.
Sunt fascinante şi reacţiile personajului interpretat de Oana Pellea. Vocea ei caldă, de o veselie prefăcută, cu care îi vorbeşte bărbatului lasă uneori loc unei (auto)ironii amare (atunci când sugerează, de pildă, că telefonul poate fi o armă în mâinile lui). Iar el simte decalajele din vocea ei, sesizează intenţiile ascunse. Îi simte jovialitatea ca fiind falsă şi este foarte susceptibil la aluziile ei (doar se cunosc atât de bine).
Personajul feminin trece de la fericirea profundă (atunci când telefonul sună din nou), la disperarea aproape de rătăcire (atunci când convorbirea se întrerupe). Minte la telefon, creează o imagine despre sine colorată în pastel şi total neconformă cu realitatea, pentru a ajunge să-şi admită minciunile. Este nostalgică, iar amintirile de care ea aduce vorba au darul de a-l irita profund pe bărbatul de la telefon.
Iar dincolo de această conversaţie din care spectatorul are acces doar jumătate, este un univers necunoscut şi doar sugerat, şi tocmai aceasta face Vocea umană a lui Cocteau o piesă atât de bine scrisă: din numai câteva replici (şi din reacţiile atât de intense ale personajului) se conturează vieţile unor oameni, schimbările din ele, trecutul comun, motivaţiile.
Din spectacol am rămas cel mai clar cu imaginea Oanei Pellea într-un moment când convorbirea se întrerupsese. Iar expresia de durere şi de înfrângere pe care o avea atunci (în deplin contrast cu tonul deopotrivă afectuos şi afectat de la telefon) este răscolitoare. Rolul este foarte bine interpretat de Oana Pellea (cu o anumită teatralitate, justificată de faptul că personajul joacă un rol faţă de bărbatul de la telefon), iar reacţiile şi replicile ei au un impact foarte puternic. Pentru că avem, ca spectatori, în faţa noastră, o femeie cu adevărat singură, o persoană care şi-a pus toate speranţele într-un anumit lucru, şi-a legat întreaga viaţă de un anumit lucru, iar acesta s-a spulberat. Raţiunea sa de a trăi nu mai există. Pentru această femeie, dincolo de uşa apartamentului auster nu se află nimic. Ea este condamnată să trăiască din amintiri, pentru că nu are forţa necesară de a-şi reconstrui total viaţa. Iar legătura ei cu lumea din care a fost alungată, cu vocea de la telefon care reprezintă de fapt viaţa ei, întregul ei raison d'être, foarte curând va dispărea. Şi atunci înţelegem de ce e îngrozitor atunci când convorbirea se întrerupe, atunci când altcineva intră pe fir.
Firul acesta, legătura dintre cei doi, dobândeşte semnificaţia unui fir vital. Şi astfel avem pe scenă o femeie care practic se zbate pentru propria-i viaţă (şi în acelaşi timp interpretează un rol pentru interlocutorul ei, poate ultimul său rol).
Pauzele umoristice ale piesei sunt date în principal de parametrii de funcţiune ai obiectului pe care se construieşte întreaga piesă, telefonul. Spectatorii au ocazia să-şi amintească de telefoanele fixe pe a căror linie mai multe apartamente erau cuplate şi se putea asculta pe fir. Cea care se interpune în conversaţia celor doi, deşi generează comicul, nedorind să renunţe la convorbire, capătă şi semnificaţia simbolică a obstacolelor de netrecut dintre cei doi. Mai ales că personajul feminin se află la cheremul vocii. Bărbatul nu sună de acasă, iar femeia nu ştie unde să îl sune înapoi. Este complet vulnerabilă, complet aflată la dispoziţia voinţei lui. Şi este genul de poziţie în care nimeni nu îşi doreşte vreodată să ajungă.
Mediul prin care cei doi comunică, firul telefonic, este foarte inteligent exploatat în piesă. Poţi vorbi fără să fii văzut, poţi disimula, însă vocea ta poate să te trădeze.
Vocea umană oferă astfel imaginea sfâşietoare a unei femei care încă numeşte iubirea mea persoana care a abandonat-o, deşi e resemnată. Piesa explorează nişte zone foarte adânci ale psihicului uman, iar gama de emoţii prin care trece Oana Pellea creează un spectacol intim şi greu de privit, dar extrem de frumos prin umanitatea şi vulnerabilitatea lui. Spectatorul are ocazia să se confrunte cu o situaţie-limită de care fiecăruia îi este frică: a te lăsa vulnerabil fără nicio plasă de siguranţă. Şi a avea încrederea înşelată. Şi apoi, (cum) te mai poţi salva?