Arhitectura unui vis - I Had a Dream la Festivalul SoNoRo, 2011

După ce SoNoRo a vibrat jazzistic pe 6 noiembrie 2011 în The Ark, un club impregnat de o atmosferă urbană foarte potrivită cu conceptul concertului, festivalul s-a instalat în fermecătoarea Sală de Marmură a Cercului Militar Naţional. Când spun "fermecătoare", sunt departe de a sugera gingăşia sau ospitalitatea locului, căci Sala de Marmură are o grandoare aproape terifiantă, iar coloşii impregnaţi de forme robuste şi violent manieriste dau locului o oarecare notă de arhaic, ce îţi pot distrage atenţia de la eleganţa suplă a jocului de lumini mov şi galbene, ca într-un sanctuar periculos.
 
Dar răceala solemnă pe care o respiră Sala de Marmură, în fond, la fel de primitoare pentru festivalul SoNoRo ca în ceilalţi ani, nu împiedică patosul romantic să îşi desfăşoare curgerea. Printr-un astfel de ambient, visul primordial începe chiar înaintea muzicii, odată cu aşezarea poate inhibată în această sală în care, oriunde te-ai aşeza, nu scapi de senzaţia că eşti urmărit de vreo formă arhitectonică ce capătă suflu şi ochi ciclopici chiar lângă tine.
 
Trio élégiaque în sol minor, op. 9, nr. 1 de Serghei Rachmaninov a fost lucrarea care a insinuat primele sugestii onirice într-una dintre serile cele mai misterioase şi lirice ale întregului festival. Sub îndrumarea Polinei Leschenko la pian, a lui Boris Brovtsyn la vioară şi a inimitabilului David Cohen la violoncel, ascultătorii au intrat în tunelul ambiguu al visului prin scurta lucrare romantică a tânărului, pe atunci, Rachmaninov, care a scris acest trio în 1893. Cel mai bine au rezonat cu intenţiile întregului concept al serii cele două instrumente cu coarde, în al căror sunet s-a simţit totodată avântul aproape necontrolat al aruncării totale în pasiunea mistuitoare a vieţii, pentru ca apoi, pe nesimţite, coardele să dea sentimentul că se retrag timide şi consumate din faţa tumultului copleşitor. Boris Brovtsyn şi David Cohen au excelat în redarea acestor stări aparent contradictorii, reunite însă în captarea omogenă şi unificată a energiilor unei lucrări romantice de tinereţe.
 
În ceea ce priveşte pianul, executarea Polinei Leschenko, o pianistă, de altfel, sigură pe ea şi deja formată, nu a părut să rezoneze suficient cu chimia produsă între vioară şi violoncel, tempo-ul prea rapid fiind în dezavantajul transmiterii acelui chin interior prelungit, indicat tocmai prin repetitivitatea structurii muzicale. Dovedindu-se abilă în ceea ce priveşte controlul tehnic, pianista nu a reuşit să permită, însă, curgerea lirică a acestei lucrări, prin accentele prea tonice şi poate prea marcat subiective pe care solista nu le-a aşezat întotdeauna unde trebuia. Chiar şi aşa, momentul Trio-ului s-a păstrat în zona autentică a temperamentului muzical al compozitorului rus, iar tristeţea sa arborată cu voluptate este imposibil să nu-i fi mişcat pe ascultătorii prinşi între numeroasele corpuri din piatră şi marmură grea a sălii graţios-obscure.

Partea de mijloc a serii din 7 noiembrie a temperat combustia specifică lui Rachmaninov cu armoniile mai complexe care se fac auzite în Sextetul de coarde în la major, op. 48, de Antonin Dvořák. Celebrul compozitor ceh s-a bucurat de un loc de cinste în întregul repertoriu al festivalului - şi era firesc să se întâmple aşa, căci nu se putea ca acest călător fascinat şi absorbit de savoarea diverselor culturi întâlnite să lipsească din festivalul intitulat New Worlds.

Pentru această lucrare compusă de Dvořák în 1879, pe scena Sălii de Marmură s-au urcat Boris Brovtsyn şi Erik Schumann (vioară), Lars Anders Tomter, Răzvan Popovici (violă), Adrian Brendel şi David Cohen (violoncel). Prima mişcare, scrisă în formă de sonată, celebrează forţa plină de sensibilitate a celor două instrumente între care se poartă principalul dialog - vioara şi violoncelul. Dincolo de aparenta lor fragilitate care aproape că nu permite să se întrevadă un conţinut ferm şi decis, instrumentele conferă, treptat, vigoare acestei prime părţi din Sextetul de coarde în la major. Dialogul unificator al celor două instrumente conduce aspiraţia muzicală, în mişcarea a doua, Dumka. Poco allegretto (termenul denumeşte baladele slave cu caracter elegiac), către o elevaţie deplină, conturată printr-o tensiune ritmică ce curăţă interpretarea de orice ornament inutil.  

Furiant. Presto pune în mişcare toate energiile instrumentelor şi, dacă vorbim despre energie la SoNoRo, ştim, de câţiva ani încoace, că nimeni nu îi stăpâneşte mai bine potenţialele capricii şi alunecări aşa cum o face David Cohen cu violoncelul său agitat. Niciodată fibrilaţia interpretativă a lui Cohen nu alunecă în derizoriul patosului dezlănţuit inutil şi gratuit, iar mărturia acestui dozaj, semn al unei certe maturizări artistice, ne-a fost oferită de violoncelist şi în cea de-a treia mişcare a sextetului. Revin la ceea ce am mai spus şi în alte ocazii: a-l urmări pe David Cohen intrând în acea relaţie misterioasă cu instrumentul său constituie un spectacol în sine, însă, în acelaşi timp, artistul reuşeşte să mute centrul atenţiei către muzică şi nu către intermediarul ei. Această modestie în faţa muzicii nu face decât să sporească şarmul unui personaj aşa de viu precum muzicianul belgian.

Tema cu variaţiuni care alcătuieşte ultima mişcare se dezvoltă pe baza temei introduse de viola I, concentrându-se în cinci momente distincte. Atacurile bine studiate şi momentele de sudură construite cu rigurozitate au făcut ca în urechile şi conştiinţele ascultătorilor să ajungă instantaneu ideile muzicale cele mai profunde şi luminoase ale lui Dvořák. Sensibilitatea acestui muzician genial, care nu atinge niciodată nici abisurile, nici înălţimile celor mai mari compozitori romantici, rămâne imensă tocmai pentru că suavitatea sa celestă te poartă întotdeauna către planul vertical, fără a-ţi da senzaţia că trebuie să străbaţi mai întâi ororile Infernului pentru a răzbi către lumină. Tempo-ul alert din final şi coda frenetic dezlănţuită într-o muzicalitate care şi-a atins misiunea au încheiat glorios Sextetul de coarde în la major, operă care a marcat o etapă nouă în creaţia artistului ceh.

Ernst von Dohnányi (1877-1960) este un nume care poate nu le spune multe nici măcar acelora obişnuiţi cu sălile de concert. Cu toate acestea, în timpul vieţii, nu numai că Dohnányi a fost foarte cunoscut şi apreciat de la începuturile carierei (Brahms însuşi i-a susţinut debutul), dar a şi stârnit controverse la nivel înalt din cauza unei luări de poziţii care, din punct de vedere etic, îi egalează negreşit valoarea muzicală. Spirit liber, neacaparat de niciuna dintre prejudecăţile violente ale timpului său, compozitorul maghiar şi-a ocupat întreaga activitate muzicală cu compoziţia, interpretarea la pian, dirijatul şi promovarea altor talente.

Cvintetul cu pian în do minor op. 1 este o lucrare strălucitoare pentru un aşa-zis debut, însă opţiunea de cataloga această lucrare cu op. 1 spune ceva despre grija şi minuţiozitatea cu care artistul ungur s-a raportat la muzică. Înainte de acest cvintet, Dohnányi a avut parte de numeroase alte încercări, dar debutul său oficial a fost marcat, la 22 de ani, cu această compoziţie desăvârşită. Cvintetul rămâne, în cele patru mişcări ale sale, o capodoperă pe care Diana Ketler (pian), Boris Brovtsyn şi Erik Schumann (vioară), Răzvan Popovici (violă) şi Adrian Brendel (violoncel) ne-au dezvăluit-o cu energia şi înflăcărarea pe care o lucrare rar cântată aici o merită din plin.

Mişcarea de început, Allegro, şi cea de-a doua, Scherzo. Allegro vivace, poartă amprenta stilistică a unui romantism răvăşitor, sfâşiat între contradicţii şi impulsuri abil creionate de pianul sigur pe forţa sa, excelent mânuit de Diana Ketler, alături de coardele care menţin vie linia rafinată a interpretării. În Adagio, mişcarea a treia, viorile şi viola nasc vibraţii sonore delicate, în timp ce violoncelul şi pianul se menţin într-un registru sumbru. Finale. Allegro animato nu excelează, în raport cu celelalte mişcări, nici prin originalitate arhitectonică, nici prin elevaţia ideilor muzicale, însă încheie cu intensitate această lucrare rotundă şi inteligent şlefuită a lui Ernst von Dohnányi. În Cvintetul op. 1 se simte în mod pregnant o influenţă brahmsiană, prin prezenţa tonalităţilor care pendulează între elegiac şi pasional a unei texturi solide. Umbra maestrului nu împiedică, însă, în niciun moment desfăşurarea deplină a personalităţii compozitorului maghiar.

Aşadar, de la lentoarea bolnăvicioasă a Trio-ului lui Rachmaninov până la savoarea eclatantă a ultimelor acorduri din cvintetul amintit, visul desfăşurat între lumini şi umbre de un albastru discret a avut timp să se închege, să ne copleşească subconştientul (şi totuşi, Freud, ne-am simţit foarte bine la concert şi fără teoriile tale...) şi să crească mare, mare. Atât de mare încât, la sfârşit, părăsind sala nesigură pe pământul pe care calc, mi s-a părut că visul meu muzical înghite uriaşii cu figuri zeieşti din piatră.