Fiecare seară urmează să ofere, atât din punct de vedere muzical, cât şi din punctul de vedere al atmosferei, o deschidere vizibil mai largă faţă de anii anteriori către viziuni estetice cât se poate de diverse şi eclectice: oferta merge de la tradiţionalul program romantic până la inovatori radicali precum Schnittke sau Glass. Broşura ediţiei New Worlds e ilustrată cu o şi mai mare atenţie pentru individualitatea fiecărui concert, iar inserarea unor poezii (Pablo Neruda, Baudelaire, Emil Botta, dar şi autori contemporani) este un gest firesc în tendinţa interdisciplinară pe care festivalul a avut-o încă de la înfiinţare. SoNoRo creşte de la an la an şi, odată cu el, se rafinează şi exigenţele publicului.
Cvartetul pentru pian în do minor scris de Gustav Mahler la numai 16 ani, în 1876, a dat startul serii de 5 noiembrie 2011 de la Palatul Cotroceni. Lucrarea din care s-a mai păstrat doar prima parte are o poveste la fel de interesantă ca a vieţii compozitorului: pierdută şi recuperată la multe decenii după moartea sa, ea nu este nici astăzi foarte populară printre iubitorii de muzică sau în rândul interpreţilor. Aşadar, şansa de a asculta acest splendid cvartet este un dar deosebit făcut de muzicienii SoNoRo.
Gestul trebuie apreciat ca atare, căci sunt foarte slabe şansele ca cvartetul să mai fie ascultat într-un concert din România prea curând. De apreciat este, de asemenea, şi aducerea în prim-plan a figurii lui Gustav Mahler, de la a cărui moarte se împlinesc în 2011 o sută de ani. E drept că în 2010, când s-au sărbătorit 150 de ani de la naşterea sa, genialul compozitor austriac a fost intens omagiat în întreaga lume, dar 2011 l-a pus în umbră prin prezenţa celuilalt mare sărbătorit al anului - Franz Liszt. Aşadar, opţiunea de a deschide un festival intitulat New Worlds cu unul dintre cei mai profunzi creatori de noi universuri muzicale este lăudabilă şi şi-a atins înălţimea intenţiei.
Cvartetul este inedit nu numai datorită istoriei sale care, până la urmă, ţine de anecdotic şi arbitrar, ci, în primul rând, datorită complexităţii deosebite pe care a construit-o un compozitor aflat la vârsta adolescenţei, dar extrem de matur din punctul de vedere al înţelegerii muzicii. Să asculţi această operă mahleriană obscură după masivele sale simfonii constituie un traseu extrem de interesant - pentru că, pe de o parte, ea nu seamănă cu nimic din ceea ce străbate simfonismul său, dar, pe de altă parte, ca substanţă muzicală, Mahler este acelaşi pe care îl ştim din Das Lied von der Erde sau din Simfonia a II-a. Rupturile interioare, aspiraţia mereu tăiată în carne vie către lumină, vlăguirea care trăieşte paralel cu excesul, toate apar şi în acest Cvartet întocmai ca în lucrările cunoscute pentru care îl admirăm astăzi pe Mahler.
Cvartetul respectă forma tradiţională de sonată, iar cele trei teme converg către redarea unui autentic portret mahlerian - tensiune, forţă, copleşire, trăirea într-o permanentă stare de conştientizare a morţii. Diana Ketler (pian), Benjamin Schmid (vioară), Adrian Brendel (violoncel) şi Răzvan Popovici (violă) au recuperat cu succes bogăţia singurei lucrări camerale a compozitorului austriac. Pianul tumultuos al Dianei Ketler încearcă un dialog cu coardele, dar uniunea este sabotată prin fragmentările conştiinţei compozitorului, fragmentări tensionant transplantate în discursul muzical. Senzaţia de derivă este temperată de plânsul suav şi resemnat al coardelor, care în unele pasaje comunică antinomic cu pianul mereu frenetic şi tulburat.
Lucrarea aleasă pentru deschidere s-a potrivit foarte bine cu temperamentul pianistic al Dianei Ketler, o pianistă pe cât de delicată în aparenţă, pe atât de plină de forţă în elanul muzical. Conturul melodic ajunge la rafinament prin atenţia la detaliu şi construcţia atent dozată a secvenţelor de acumulare şi detensionare. Coardele au avut la început câteva momente de fragilitate şi de nesiguranţă a ritmului, dar tonul comunicării s-a stabilizat suficient de repede încât audiţia Cvartetului pentru pian în do minor să fie cu adevărat o experienţă a graţiei mahleriane.
În acelaşi registru ideatic, prima seară New Worlds a continuat cu Verklärte Nacht / Noaptea transfigurată (1899) a lui Arnold Schoenberg, părintele serialismului dodecafonic. Inspirată dintr-o poezie de Richard Dehmel, lucrarea lui Schoenberg, unul dintre cel mai puţin simpatizaţi compozitori din secolul al XX-lea, a fost iniţial concepută ca un sextet de coarde, fiind ulterior dezvoltată pentru orchestră de coarde. Eduard Steuermann, discipol al compozitorului austriac, a transpus, în 1932, partitura pentru un trio alcătuit din pian, violă şi violoncel, versiune la care a asistat şi publicul SoNoRo în seara de 5 noiembrie 2011.
În această redare mai puţin frecventată a Nopţii transfigurate, s-au remarcat în mod deosebit tonalităţile calde ale viorii lui Benjamin Schmid, unul dintre invitaţii speciali ai ediţiei din acest an. Fervoarea sa în mânuirea arcuşului conferă interpretării un accent dramatic fără de care s-ar pierde mult din emoţia acestei mici capodopere a lui Schoenberg. Parcursul interpretativ al lui Schmid s-a completat perfect cu spectrul grav al violoncelului lui Adrian Brendel. Reîntors în România după participarea sa recentă la Festivalul George Enescu, violoncelistul a avut o evoluţie impecabilă prin acurateţea tehnică şi strălucirea stilistică pe care le-a adus la suprafaţă.
Dacă adăugăm la surplusul de melancolie din cele două compoziţii discutate până acum şi atmosfera de o tristeţe regală creată în Sala Unirii a Palatului Cotroceni prin jocul de lumini semiobscure, în culori frumoase, dar reci, candelabre somptuoase şi flori a căror splendoare acutizează sentimentul aproape angoasant de intimitate, avem imaginea completă a unei lumi cu adevărat noi, pe care poţi să o-nţelegi doar dacă o absorbi în deplinătatea ambiguităţilor ei.
Primele două lucrări ale serii, Cvartetul lui Gustav Mahler şi Verklärte Nacht a lui Arnold Schoenberg, s-au îmbinat fericit. Amândouă sunt lucrări de tinereţe ale unor compozitori consacraţi mai târziu pentru alt gen de inovaţii muzicale, ceea nu le împiedică deloc să facă dovada unui talent excepţional în ambele cazuri; amândouă respiră o tensiune interioară articulată la limita dintre viaţă şi moarte şi, nu în ultimul rând, atât Schoenberg, cât şi Mahler, lasă să se întrevadă în aceste compoziţii câteva dintre mărcile romantismului german de care au fost influenţaţi. Prin urmare, aducerea în scenă a unei lucrări brahmsiene la finalul programului muzical şi nu la început, cum ar fi fost logic din punct de vedere cronologic, a fost excelent gândită, subliniind încă o dată că SoNoRo este mai mult decât o adunare laolaltă a unor oameni care cântă, ci constituie un proiect care oglindeşte prin fiecare punct al său un concept coerent, cu un punct de plecare şi de sosire complet armonizate.
Sextetul pentru coarde nr. 1 (1860) de Johannes Brahms a fost interpretat tot în formulă de trio, cu aceiaşi muzicieni. Substanţa muzicală nu a pierdut nimic prin restrângerea numărului de instrumente, aşa că în conştiinţele ascultătorilor a pătruns nemijlocit forţa lirică a lui Brahms. De asemenea, în acest sextet transformat în trio comunicarea dintre artişti s-a făcut cel mai bine simţită şi în faţa publicului, poate şi pentru că lucrarea în sine nu mai implică discontinuităţile intenţionate din lucrările lui Mahler şi Schoenberg.
În toate cele patru mişcări ale sale, acest op. 18 al lui Brahms revelează un univers muzical în care contrastele se topesc într-o comuniune la care lucrările anterioare doar aspirau. Reflecţia apolinică din Allegro ma non troppo şi energiile vaste din Scherzo. Allegro molto creează o experienţă muzicală unitară şi deplină. În această partitură, interpreţii şi-au pus în valoare atât capacitatea de a jongla cu provocările tehnice, cât şi dispoziţia ludică, care vizează în mod special vioara şi violoncelul. Bisul a fost la înălţimea întregului repertoriu al serii - Scherzo din Cvartetul cu pian în do minor. Staccato-urile pasionante din Cvartet au încheiat concertul de deschidere într-o stare plăcută de febrilitate.
Şi dacă tot am menţionat ideea de febră, mai ales că suntem în noiembrie, merită felicitată aici şi ideea organizatorilor de a-şi răsfăţa publicul cu ceaiul SoNoRo Tea. Nocturne & Alborada, de la Demmers Teehaus. Dacă în anii trecuţi ne-am bucurat de albume fotografice, vinuri sau ciocolată, acum cvartetele sunt prezente nu numai pe scenă într-o formă muzicală, ci şi în ceaiul negru "înnobilat cu un cvartet de mirodenii orientale".
Concertul de deschidere nu a fost decât preludiul a ceea ce ne dorim să continue în cele trei săptămâni de festival: performanţă, atmosferă aristocrată, intimitate şi savoare. La sărbătorirea a şase ani de existenţă, SoNoRo îşi poate asuma, pe bună dreptate, pretenţia că oferă publicului românesc bucuria de a explora cu pasiune şi curiozitate lumile noi ale muzicii de cameră.