Și iată acum cel de-al doilea lungmetraj, 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile, o sondare dramatică a ultimilor ani comuniști, aproape fără urmă de zâmbet. Straniu este că reușește cu succes ca într-o poveste cruntă să strecoare cu subtilitate umbre, brize ușoare de gaguri, care te fac fără să vrei să surâzi. Însă tonul sobru, de la început până la sfârșit, e tulburător.
Povestea celor două studente, legate de prietenie și de un secret pe care îl vor purta cu ele toată viața, este spusă în întregime în tonuri închise. Dacă Mitulescu, de exemplu, s-a chinuit ca în filmul său (Cum mi-am petrecut sfârșitul lumii) despre cam aceeași perioadă ceaușistă să fie fiecare detaliu cât mai exact, mai veridic, mai din epoca aceea, Mungiu optează pentru sugestie. Străzile sunt întunecoase, străzile sunt desfundate, noroioase, mașinile nu circulă. E drept. Însă el alege două protagoniste - cele mai filiforme din toată istoria filmului românesc - foarte frumoase, pe care le pune să se descompună sub ochii noștri. Tandemuri feminine asemenea au mai fost în fim - vezi filmul unguresc Dragă Emma, dulce Bobe sau Rosetta. Dar parcă acesta e cel mai bun.
Mungiu găsește de fiecare dată, milimetric, tonul exact, în fiecare cadru. Nimic nu sună fals, sunt reacții normale, perfect logice, gesturi mici de tandrețe, plus cele necontrolate, ale panicii din final. Cadrele sunt fixe, frontale, strânse, chiar atunci când sunt multe personaje în cadru. Fără muzică, care apare doar ca necesar accent. Adică rețeta care a fost inițiată de Puiu, Porumboiu... Ce are însă Mungiu numai al lui sunt cadrele fixe, frontale, dar cu personajele în profil. Privirile evită cu dibăcie camera, ignorând-o, ca și cum nu există. Apropierea camerei de fețe sau, și mai interesant, de spatele personajelor statice sau în mișcare, dă poveștii veridicitate, tensiune, într-o disperare în crescendo.
Fără să fie originală, ideea de a forța mereu o protagonistă să facă față unei sărbători, exact atunci când simte că se sfârșește, are atâta putere de a trece ecranul, încât, încet-încet, spectatorul începe să participe activ, să se implice, să se teamă, să stea cu stomacul strâns și fața împietrită până la finalul cu Otilia privind spre cameră, ca altădată personajul lui Papadopol. Numai că aici nu mai e "Mănânc și plâng", e mult mai mult. Și, poate senzația de dincolo, din celălalt film se păstrează și datorită celui care a colaborat la scrierea scenariului, ubicuul Răzvan Rădulescu.
Scena cea mai tare a filmului, pe lângă ce se întâmplă în camera de hotel, nu este arătarea în prim-plan a fetusului aruncat pe podea, ci cursa năucă a Otiliei, hăituită de groază, de frică, de regrete, de grijă, mergând noaptea prin oraș, cu fetusul în geantă, ca să găsească un loc potrivit să-l arunce. Scena aceasta în sine poate fi folosită ca promo.
Tema avortului ilegal a mai fost folosită în filmul românesc. Ilustrate cu flori de câmp o aducea pe eroina lui Carmen Galin în ghearele unei babe-felcer, la fel de dubioasă și de lubrică ca și Dom Bebe de aici. Pe cât era filmul vechi de luminos ca imagine, pe atât e acesta de verzui.
Filmul se termină brusc, într-o tăcere neagră, așa cum se simte și în sală. Muzica reîncepe puțin mai târziu, ca să facă spectatorii să găsească puterea de a se ridica în picioare.
Nu ratați!