mai 2017
"În seara asta, doamnă, toţi românii sînt bineveniţi oriunde!"
PalMungiu d'Or - Alex. Leo Şerban - Idei în Dialog - 2007

E enervant să realizezi că, oricât ai detesta naţionalismul, eşti la un pas de explozie pe bază de fericire atunci când HotNews-ul anunţă imposibilul: un film românesc câştigă cel mai important premiu al celui mai important festival de cinema. E enervant, dar e adevărat. Ca mai tot ce ţine de Noul Val.

Pe 27 mai 2007, într-o seară de duminică, 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile, regizat de Cristian Mungiu, primea Palme d'Or-ul festivalului de la Cannes, fiind preferatul juriului condus de Stephen Frears (din care făceau parte, printre alţii, Maggie Cheung, Michel Piccoli şi Orhan Pamuk) într-o competiţie ce cuprindea filme de Aleksander Sokurov, Quentin Tarantino, Wong Kar-wai, fraţii Coen, Gus Van Sant, Fatih Akin, Andrei Zviaghinţev, Emir Kusturica, Béla Tarr, David Fincher, Marjane Satrapi şi Vincent Paronnaud.

E groaznic de emoţionant să-ţi aminteşti că, după urletul de bucurie cu care ai zguduit pereţii bătrânei case englezeşti, ai încălecat bicicleta, ai pedalat nebuneşte pe străzile bătrânului oraş universitar şi ai ajuns la prietenii români ce tocmai desfăceau primele sticle de vin, ţopăind prin micul apartament ce curând avea să se umple de îmbrăţişări, de pupături şi de "Nu se poate, băi, nu se poateeee!!!". Câteva ore şi multe pahare mai târziu, o mână de bărbaţi ridicaţi parcă de la masa întinsă în camera bună a preotului din Balanţa scandau ole-uri căţăraţi pe cadrul ferestrei deschise şi strigau trecătorilor "We have the Palme d'Or", primind îndărăt zâmbete şi aplauze. Spre dimineaţă, petrecăreţii îşi făceau planuri pentru un festival de film românesc la Cambridge, pe care aveau să-l promoveze vopsind numere pe asfalt, de la 100 în jos, culminând cu un 4 3 2 tricolor fix în faţa Arts Picturehouse.

E încă teribil de vie amintirea primei întâlniri cu cel mai frumos articol de cinema pe care l-ai citit vreodată, textul acela din Dilema Veche în care ALŞ aşază, cauţionează şi explică totul, tot entuziasmul nostru tembel-copilăresc, toată senzaţia aceea de unic, de fără precedent, de irespirabil de înalt, de important, de emoţionant, toată izbucnirea aceea de fericire al cărei gust n-a dispărut, de fapt, niciodată, oricât ne-am auto-educa minţindu-ne că "arta nu e despre competiţie", că e "semn de ţară mică să pună aşa preţ pe un premiu", că "e reflex de cetăţean frustrat să te bucuri de succesul altuia ca şi cum ar fi (şi) al tău".

E nasol prezentul ăsta în care, o decadă după Palme, Mungiu e certat cu toţi din jur, alegând să ignore şi primind reciproca la schimb, prezentul ăsta în care Bacalaureat-ul lui ia premiul de regie la Cannes 2016 şi nimic la Gopo 2017, prezentul ăsta în care ceva îmi spune că numărul textelor care vor evoca, zilele acestea, întâmplarea de atunci se va alege între 2, 3 şi 4.

"După ce am reciclat de vreo 20 de ori acele cîteva idei pe care le am şi eu despre Filmul Românesc în general şi cel al lui Mungiu în special, am început să primesc telefoane - sau sms-uri - care erau, de fapt, pentru premiant! Mi se adresau felicitări de parcă aş fi jucat în film, aş fi scris scenariul şi aş fi regizat şi filmul!!

Am primit mesaje din Anglia, Belgia, Germania, Italia şi - fireşte - Românica. O prietenă, profesoară de cinema la o universitate bruxelleză, m-a sunat să-mi spună că este cu "unul din fraţii Dardenne" (Luc) şi că se bucură amîndoi "enorm" de acest premiu (pour la petite histoire, Mungiu a fost descris de un cotidian francez drept "fiul Dardenne-ilor", deci se leagă)."

E unul dintre acele momente rarisime în viaţa unui om în care spaimele, barierele, ezitările, neîncrederile se abrogă, când bucuria te ia de după gât şi te învaţă să-i scandezi numele în aerul liber al nopţii.

PS: "Toţi aveau ochii roşii de plîns - pînă şi Armand Assante! Maria Dinulescu era atît de emoţionată încît plecase imediat. Premiul era pentru Nemescu, dar Nemescu nu mai era... Şi nici Andrei Toncu... Filmul nu era terminat - era "nesfîrşit", cum spune, foarte frumos, paranteza adăugată.

Dar nu a fost un "premiu de compasiune", cum a zis un critic răutăcios (român, culmea), ci a fost, aşa cum a explicat Pascale Ferran, preşedinta juriului: hotărîseră să nu ia în calcul California Dreamin', dat fiind caracterul său de operă nedusă pînă la capăt, dar - la capătul proiecţiei - au fost cuceriţi de film. De forţa şi vivacitatea lui. De poveste, de actori. Imperfecţiunile (montajul neterminat etc.; filmul are 2 ore 35, Nemescu voia să-l aducă la numai 2) chiar n-au mai contat.
"

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus