Cu o distribuţie în totalitate credibilă şi strălucită, filmul te ţine cu sufletul la gură, mai ales pe măsură ce montajul paralel dinspre final se accentuează. Şi e interesant de urmărit, chiar dacă ai citit cărţile şi ai văzut şi filmul european.
Filmul suedez o revela pe Noomi Rapace, tânăra actriţă care plonja cu curaj în acest rol gothic al hackeriţei dure şi fără pic de frică, dar abuzate, care devine mâna dreaptă a jurnalistului de investigaţii din rolul principal. Ei bine, filmul american reuşeşte să se ridice deasupra originalului, iar prezenţa fragilă şi jocul concentrat, convingător al lui Rooney Mara, o recomandă hotărât pe aceasta pentru viitoare glorioase ieşiri la rampă. A crescut, iar rolul acesta punk, al unei albinoase vopsite, cu piercinguri şi breton mic, e impecabil şi în scenele de sex dur, şi în cele de tandreţe. Foarte bine când o vedem lucrând în faţa calculatorului ("Sunt codate", iar ea "Please").
Acţiunea se precipită pe măsură ce eroul intră în poveste şi în familia Vanger, e filmat strâns, cu suspans bun, toţi actorii sunt blonzi, frumoase detalii din trecut. Există şi aici peretele cu informaţii şi poze pe care şi-l alcătuieşte Mikael (Daniel Craig neras, un pic urâţit, dar foarte bun), dar arată mult mai ordonat aici. Nu există practic o muzică clară, ci zgomote de fond, industriale, electrice, care cresc ameninţător pe măsură ce drama Lisbethei se acutizează şi furia ei pulsează.
Singurul minus (mic) al filmului sunt prea multele cadre statice cu două personaje mereu aşezate, în discuţii explicative care duc acţiunea mai departe.
Aici tutorele ei e mai lubric decât în trecut, împungând-o agresiv cu burta lui pofticioasă. Există în această înlănţuire o filmare din spatele personajului până peste faţă, cu steady-cam-ul, foarte interesantă. Scenele de sodomizare sunt mai cumplite decât în carte sau original, foarte bine montate, cu sadismul detaliilor tipice lui Fincher.
Filmul o să vă prindă cu pozele văzute pe laptop într-o înlănţuire ca de film, cu spectaculoasa scurtă apariţie a lui Goran Visnjic, cu părul alb, ca şeful ei, cu felul în care Mikael pune masa la ea acasă, cu casa lui Martin integrată în peisaj, cu pereţi de sticlă şi exteriorul invitat liber înăuntru, cu finalul legat care te ţine atent, minunat realizat şi jucat.