Un asemenea succes se cere, inevitabil, ecranizat cât mai rapid. Studiourile suedeze au făcut mai întâi această treabă, prin trei filme scoase în 2009. Trilogia se pare că a ieşit destul de bine, având o recepţie pozitivă, iar acum a venit rândul Hollywoodului să exploateze acest filon aurifer, desigur la o scară şi la o capacitate de promovare planetară mult mai mari (următorul film al trilogiei este programat pentru 2013).
Anchetă frenetică
Evident, filmul se urmăreşte cu sufletul la gură şi cu maxim interes: Larsson a ştiut ce a scris, iar tratarea cinematografică este una extrem de profesionistă. Ne interesează, în primul rând, semnătura regizorală a lui David Fincher - un cineast care, în prima parte a carierei, scotea un film excepţional la paritate cu unul slab, dar a cărui vână pare că s-a pierdut, în noul mileniu, cu pastile edulcorate ca Benjamin Button şi The Social Network. Încă de la început este clar că Fincher încearcă să folosească mărcile stilistice care au dus, pe vremuri, la capodopere precum Seven şi Fight Club, pentru a crea aceeaşi atmosferă terifiantă şi de maximă anxietate. Magia nu mai funcţionează, totuşi: produsul este de calitate, dar profunzimea acelor pelicule nu mai este atinsă.
Pe parcurs, este evident de ce Fincher a fost interesat de acest proiect. Frenezia cu care este redată ancheta celor doi parteneri - Blomkvist şi Salander - şi felul în care ei reconstituie crimele atroce (cu substrat religios, biblic) din urmă cu patru decenii aminteşte de pofta cu care erau filmate secvenţele de neuitat ale anchetei celor doi detectivi (Pitt&Freeman) din Seven, precum şi ororile datorate genialului criminal jucat de Spacey.
Să nu uităm nici Zodiac (despre un alt criminal în serie, rămas neidentificat), unul dintre cele mai reuşite şi subapreciate filme ale regizorului. În Millennium ne aflăm în lumea scandinavă / protestantă a familiilor disfuncţionale din marea burghezie (atât de cunoscută din cinematografia suedeză: Bergman, Vinterberg et Co.)
O hackeriţă memorabilă
Naraţiunea lui Stieg Larsson respectă reţetarul ficţiunilor clasice de tip mystery / detective story, adăugându-i în plus aspectele moderne datorate folosirii tehnologiei digitale. A fascinat, în primul rând, personajul hackeriţei / punkeriţei Lisbeth Salander, pentru că acesta era cu totul neobişnuit pentru o carte de acest gen (ca şi pentru cititorii tradiţionali de policier). Larsson a reuşit, se pare, să creeze o figură memorabilă, care va rămâne în istoria culturii populare.
În plus, poveştile ating teme legate de corupţia şi imoralitatea lumii suedeze şi, prin extensie, contemporane. Titlul Millennium indică clar acest lucru (faptul că-i şi numele publicaţiei la care lucrează personajul principal este o pistă falsă).
Tot personajul lui Lisbeth Salander impresionează şi pe spectatorii celor două versiuni cinematografice, atât cea suedeză cât şi cea americană. Rolul hackeriţei a propulsat-o în atenţia internaţională pe actriţa suedeză Noomi Rapace şi acelaşi lucru se va întâmpla, acum, cu americanca Rooney Mara.
Personajul este ofertant şi, cu puţin talent, este prilejul unor intepretări greu de uitat. În filmul de faţă, jurnalistul Mikael Blomkvist - partenerul lui Salander - este interpretat de Daniel Craig (James Bond-ul en titre). Celor doi le stau alături o galerie de oldies: Stellan Skarsgård, Christopher Plummer, Robin Wright, Joely Richardson.