Iron Sky, pe care finlandezul Timo Vuorensola se chinuie să-l facă de vreo şapte ani (Andrei a auzit prima dată de acest proiect pe la Cannes-ul din 2005), pleacă de la o excelentă premisă de film de serie B (şi-o zic cu tot respectul/dragul): în '45, naziştii au trimis colonişti pe faţa întunecată a lunii şi, în viitorul apropiat (2018, mai exact), urmaşii pionierilor cu pricina plănuiesc o întoarcere triumfală pe pământ. Unii au pe buze un mesaj de pace preluat din "unul din cele mai bune scurtmetraje ale omenirii", recte scena din The Great Dictator în care Chaplin dansează cu globul pământesc, iar ceilalţi vor un blitzkrieg cum n-a văzut Parisul (sic!). Din păcate, povestea se duce progresiv pe apa sâmbetei, înecată de tot soiul de glumiţe la adresa americanilor (preşedintele în funcţie e o clonă de Sarah Palin care-i sfătuită politic de-o fashionistă), de un subplot romantic ce nu-şi avea, teoretic, locul într-un film atât de particular şi de o sumedenie de gaguri la limita slapstick-ului şi pe care chiar şi cel mai blând dintre critici nu le poate cataloga altfel decât "ieftine". Per total însă, filmul are un potenţial uriaş de a deveni un cult guilty pleasure (din nou, o zic cu tot respectul, în special pentru fuhrer-ul Udo Kier), mai ales că-n Europa această ambiţie nu pare s-o aibă nimeni...
Spre deosebire de filmul finlandez(o-germano-americano-etc.), care-i o ciudăţenie din orice punct de vedere l-ai privi şi care figurează în mod oarecum inexplicabil în Panorama, cea de-a doua secţiune (ca importanţă) a Berlinalei, Toată lumea din familia noastră oferă materialul ideal pentru un festival, fie şi secţiunea Forum. Continuând acolo unde s-a terminat Alexandra, excelentul scurtmetraj făcut de Radu Jude acum câţiva ani, TLDFN duce la paroxism povestea tatălui îndepărtat prin divorţ de restul familiei şi care acum încearcă cu disperare să rămână prezent măcar în sufletul fiicei sale (dacă-n viaţa ei nu prea are sorţi de izbândă). Şerban Pavlu, unicul actor păstrat din distribuţia amintitului scurt, trece prin toate stările psihice şi fizice cunoscute fiinţei umane - de la politeţe la vulgaritate extremă şi de la tandreţe la violenţă exacerbată -, reuşind un tur de forţă cum cinema-ul românesc n-a prea văzut. Un merit deloc de ignorat le revine colegelor de distribuţie Mihaela Sîrbu (fosta soţie) şi Sofia Nicolaescu (fiica), susţinute de Gabriel Spahiu (uzurpatorul), Tamara Buciuceanu (bunica) şi Stela şi Arşinel (părinţii), more - Arşinel - or less - Stela - as themselves. Deşi pelicula nu iese, din punct de vedere stilistic, din canonul în care cinema-ul autohton se simte atât de confortabil - cadre lungi, filmări strânse, din mână, scene preponderent de interior, dialog abundent şi coregrafie minuţioasă -, umorul de limbaj şi situaţie ocupă un spaţiu suficient de important în economia întregului cât să scoată filmul din raza de acţiune a unor substantive devenite deja monedă curentă precum "posăceală" sau "mizerabilism".