Berlinale 2012: Nimic despre Berlinale - Hugo

Şi iată că ceea ce trebuia să se întâmple s-a întâmplat... Într-un festival la care participanţii au fost evident mai puţini decât în anii anteriori (cum reprezentanţii EFM spun că pe coordonata industrie acreditaţii au fost mai numeroşi, înseamnă că a scăzut - şi încă dramatic - numărul de jurnalişti), ziua de joi, 16 februarie 2012, a fost de-a dreptul deprimantă, cu un Potsdamer Platz aproape pustiu, cu bilete rămase disponibile în teancuri şi cu o frustrare generalizată apropo de calitatea filmelor. Prin urmare, pentru a nu irosi complet ziua, românii de la festival s-au dus în cârduri-cârduri la cinema (cel normal, non-festivalier) ca să vadă capodopera lui Scorsese, Hugo - cum filmul nu va sosi pe ecranele din România, manevra s-a dovedit a fi nu doar justificată ci şi extrem de inspirată...


Hugo reprezintă, fără doar şi poate, cel mai paradoxal film pe care l-am văzut vreodată. Omagiu declarat adus cinema-ului de altă dată şi manifest făţiş pro salvarea / restaurarea titlurilor reprezentative ale respectivului tip de cinema, Hugo este întru totul modern, realizat cu cele mai noi tehnici posibile. Astfel, opening-shot-ul e făcut de Industrial Light & Magic, coloristica aparţine zonei digitalului iar reenactment-urile sunt făcute cu o atenţie pentru detaliu imposibilă în altă epocă decât cea contemporană. În plus, producţia a fost filmată direct în 3D, tehnică pe care mulţi o consideră responsabilă pentru moartea filmului ca artă dar care, în mâna lui Scorsese, devine o umilă unealtă, crucială pentru a scoate în evidenţă tot efortul creativ depus de pionierii cinema-ului, cei care au inventat, practic, toate trucurile meseriei, având la îndemână strict imaginaţia personală.

Povestea în sine, care are la bază un roman de Brian Selznick, pare cât se poate de convenţională: un orfan care trăieşte în Gare de Montparnasse şi are drept unic prieten un automaton stricat, se ataşează de bătrânul proprietar al dughenei de jucării pentru ca, treptat, această prietenie să-l introducă în lumea magnifică, aparent de mult apusă, a filmografiei cinemagicianului Georges Melies. În plus, personajele sunt insuficient conturate (puştiul jucat de Asa Butterfield e enervant, şeful de gară, jucat de Sacha Baron Cohen e o caricatură) şi numai câteva dintre ele rămân în memorie (Melies-ul lui Ben Kingsley, care n-a mai fost atât de reţinut într-un film de la Gandhi, nepoata sa, jucată de o evident talentată Chloe Grace Moretz şi bătrânul librar jucat de un mereu fascinant Christopher Lee). Pe de altă parte, după cum spuneam şi la început, Scorsese nu e interesat să rupă gura târgului cu un story năucitor (pentru asta are, în continuare, filmele cu gangsteri d'antan) şi nici să creeze personaje iconice (pentru asta are, în continuare, aceleaşi filme cu gangsteri) ci să predea o lecţie de istorie şi să tragă un semnal de alarmă - pentru a avea un prezent, trebuie să ne păstrăm trecutul.