De Sfântul Valentin la Berlinală, 2012

Ştiu că sunt alergii locale, în Carpaţi, la Sărbătoarea asta, dar, ceea ce mă consternează este că nesuferitul de 8 martie, care vine de la comunişti, cu garoafele lor roşii tovărăşeşti cu tot, e mult mai firav combătut, deşi există Mărţişorul care ar fi arhisuficient! Mă rog! Cum însă Ziua Îndrăgostiţilor s-a strecurat în vieţile românilor prin filme, de ce n-ar putea fi translată spre una a Îndrăgostiţilor de Cinema? Eu una, cu ajutorul celor de la Berlinală, care e clar că au avut data asta în minte, când au făcut programarea, mi-am făcut o zi cineromantică.
 
A debutat ceva mai târziu ca de obicei, pe la 10 dimineaţa, după un mic dejun, i-aş zice ca la Tiffany, la Hyatt (Hotelul acreditărilor şi al conferinţelor de presă, unde în 2011, puţin după Festival, s-a dat o spargere, ca-n filme, la Cazinoul pe care-l găzduieşte), cu un capuccino de vis şi croasante mai bune ca la Cannes, cu dulceaţă de zmeură, de caise sau miere, la alegere. Răsfăţ continental! Am luat apoi un taxi, cu un şofer încântat de Capitala de februarie a celei de-a 7-a arte şi am ajuns la o nouă sală de vizionări, într-o zonă verde a oraşului: Haus Der Berliner Festspiele, un fel de Casa Filmului (cum s-a chemat iniţial dragul nostru Cinema Studio, unde la intrare se mai văd iniţialele...). Aici mi-am ales două titluri vintage, din cadrul retrospectivei centenarului Studiourilor Babelsberg (ce coincidenţă, ca orăşelul să se cheme chiar aşa şi să devină un Turn Babel de producţii, de la filmele mute cu daneza Asta Nielsen, pe care o descoperisem în copilărie, în ilustratele cu actori, colecţionate de bunica mea maternă şi până la Inglourious Basterds).
 
Am văzut, prin urmare, mai întâi Der blaue Engel / Îngerul albastru, unul dintre preferatele Maestrului meu D.I. Suchianu, cu o Marlene Dietrich impecabilă şi atât de modernă, în regia lui Josef von Sternberg (care o va face star adevărat, adoptată şi de exigentul şi capriciosul Hollywood). Vedetă de cabaret, Lola (senzuala Marlene, care în varianta în engleză turnată simultan, a fost cenzurată de puritanii made in USA) tentează liceenii, pe care vrea să-i prindă asupra faptului severul profesor Rath (Emil Jannings, atât de vitregit de natură, fizic, dar de o inteligenţă actoricească fără margini; cu caracterul o ducea el mai prost, fiind prieten cu Goebbels, şi protagonist în pelicule de propagandă nazistă, dar vorba lui Billy Wilder, din finalul lui Some Like It Hot: "Nimeni nu-i perfect!"). Considerat primul film german major vorbit, are premiera pe 1 aprilie 1930, şi în 1933 e interzis (fiindcă coautor al scenariului era Heinrich Mann), ceea ce nu-l împiedică pe Hitler să-l vadă pe ascuns! (Ca toţi marii dictatori era fireşte cinefil împătimit!)

M-am înarmat cu un carneţel, care pe copertă o are chiar pe Dietrich în The Devil Is a Woman, din 1935, dar acelaşi realizator (luat de la Muzeul Filmului), ca să fie totul racord şi m-am apucat să-mi însemnez constatările, fericită că pot vedea capodopera pe ecran mare şi luminos, cu subtitluri englezeşti şi prezentare - cam lungă ce-i drept (de luat aminte) şi doar în germană (m-au ajuns blestemele profesorilor la care n-am fost la fel de sârguincioasă, ca la franceză sau engleză), dar tot am înţeles că Babelsbergul are concurenţă în Studiourile de producţie din România (justificată de preţurile mai mici, dar cred că am desluşit o mică invidie!).
 
"Îngerul Albastru" este nu numai numele unui local destul de rău famat ci şi al femeii fatale, ce priveşte sfidător şi languros dintr-un afiş, în care un cupidon e prins de legendarele picioare ale Marlenei (asigurate pe o sumă fabuloasă la vremea aceea şi fără îndoială cele mai frumoase din lume.) Profesorul de liceu, severul Rath, nu numai că are o casă plină de cărţi (şi de mucuri de ţigară) spre exasperarea menajerei, care-i aduce cu respect fruchstuck-ul / breakfast-ul, dar citim, pe înscrisul de pe uşă, că are şi doctoratul. Mai apoi îl vedem cum declamă din Hamlet şi se chinuieşte să-i facă pe băieţi să pronunţe cum se cuvine, aparent simplul "the", cu creionul între dinţi părând să fie mai simplu, dar existând riscul scuipăturii, la efort. Tocilarul şi turnătorul clasei seamănă cu Vizante, şi m-a bătut gândul că probabil de aici a rămas întipărită în amintirea lui Nae Caranfil, prototipul. (Ştiu, e o speculaţie, dar nu e imposibil!)

Shakespeare e din nou citat şi cu Iulius Caesar, care pare omniprezent, în ultima vreme, de la genialul The Ides of March, de şi cu George Clooney şi până la montarea cu puşcăriaşi în varianta Fraţilor Taviani, care fiind în pană de inspiraţie, se agaţă de o soluţie demnă de un scurt de absolvenţă. (Şi ce magnific şi splendid era Good Morning, Babylon!) Ca să citez o replică din The Iron Lady, trebuie să ştii când să te retragi! Mărturisesc că e o mare artă! Dar şi un şi mai mare curaj!
 
Revenind la damă (cum le numea Caragiale), Îngerul albastru are un zâmbet parşiv şi seducător, inclusiv în pozele pe care le cumpără adolescenţii şi în care poartă o fustiţă cu un fel de pene lipite pe hârtie, pe care dacă le sufli uşor ies la iveală jartierele, ce ţin cu străşnicie o pereche de ciorapi de mătase, fini ca altădată. Câtă imaginaţie amuzant perversă!

Un moment de mare tandreţe şi nostalgie e şi cel al fardatului, la care profesorul devenit detectiv de ocazie o secondează: pudră praf şi nu compactă, dată cu pămătuful sau rimelul care se ia cu o periuţă înmuiată, puţin, cu vârful limbii...

Doar că apare un căpitan de vas, Fritz (aici e şi o Cola cu numele ăsta, pe care am testat-o la Petrecerea românească), plin de bani şi aere, cu sticla de şampanie la îndemână şi aroganţa cârmaciului la purtător. Se porneşte o încăierare (care parcă o prevesteşte pe cea din americanul Seven Sinners, cu aceeaşi protagonistă), şi nu după multă vreme, Profesorul Rath, poreclit de elevi Unrath (Rahat), batjocorit în desene bine ticluite cu creta pe tablă, se însoară cu cântăreaţa deocheată, care se face mireasă cu voal şi tot tacâmul! El o va urma şi va începe o adevărată existenţă de iad pe pământ. Sfârşeşte clovn, de râsul tuturor, şi moare cu capul pe catedra pe care o abandonase, pentru un alt fel de dragoste...
 
Al doilea film era Münchhausen, baronul mincinos, pe care îl descoperisem în primii ani ai mei şi ai televiziunii, în serialul Căpitanul Val-Vârtej, unde îl interpreta minunatul şi ataşantul Nicolae Gărdescu. Despre versiunea din 1943, auzisem de la mama, dar fusese interzis în România, fiind produs în plină perioadă nazistă, foarte colorat (poate chiar prea, deh: Tehnicolorul!), dar cu aluzii clare întru slava politicii lui Hitler, dacă ar fi să punem la socoteală, doar povestea cu Polonia! Unii susţin că deşi a fost anume comandat ca să concureze Uzina de vise de peste Ocean, (şi mai ales The Wizard of Oz) şi să sărbătorească 25 de ani ai Studiourilor UFA, regizorul n-a făcut concesii ideologice!

După aproape 70 de ani, filmul ungurului Josef von Baky, plin de alţi nobili von în distribuţie, rămâne fascinant, chiar dacă naiv, cu tablouri care fac cu ochiul (doar n-a inventat Harry Potter şmecheria asta!), şi un personaj care acceptă un fel de pact, nu chiar cu Diavolul personal, ca alţii, dar tot pentru a rămâne veşnic tânăr şi nemuritor, ceea ce se dovedeşte a fi destul de obositor, până la urmă, căci vrei să fii mereu cu cei dragi şi nu să le supravieţuieşti de-a pururi!

Şi uite aşa, marele curtezan traversează secole, ţine teorii despre asemănarea dintre destin şi masa de biliard, se minunează într-una de cum zboară timpul, ajunge la Versailles, dar şi la Sankt Petersburg, unde domneşte debandada, primitivismul şi se mănâncă icre negre cu linguroiul (întruchiparea stereotipului), copiii sunt splendizi şi expresivi (dar nu sunt puşi să glăsuiască, tocmai ca să nu sune fals ca-n filmele româneşti)... Nobilul are şi un servitor credincios, un echivalent de Sancho Panza, care povesteşte de o pomadă, cu care te dai şi-ţi creşte mustaţa cât ai clipi, şi fireşte apare una mare, că dă mai bine la cadru! Apare şi o mâţă neagră, dar şi Kitty, care nu e o felină, ci Ecaterina cea Mare, (pe care o jucase şi Marlene în The Scarlet Empress). Acum Brigitte Horney (fiică de psihanalistă!) îi dă replica şi trupul pe ecran lui Hans Albers (un Munchhausen la 52 de ani în realitate)! La Curtea Rusiei, Ţarina are şi duşmani mulţi, un Pugaciov şi un Potemkin, dă banchete fastuoase, la care e adusă până şi o tortă imensă, în formă de coroană şi de turlă de biserică ortodoxă, glazurată foarte estetic şi în care se află un pitic viu, care cântă la clavecin! O poveste demnă de Baronul, care le înflorea pe toate!

Şi apoi celebra călătorie care a devenit afiş, călare pe ghiulea, cu care ajunge la turci, dar dărâmă şi un turn la "aterizarea" forţată ! (Deci nu numai din vechiul King Kong se puteau inspira teroriştii de la 11 Septembrie!) Aici dă de un harem, de femei ultra frumoase, şi o întrebare cheie pentru sultanul cu 307 soţii şi 12 favorite: Oare cum se schimbă nevasta în amantă?

Ingenios este un ceas uman care numără secundele, cu glas tare, aflăm care sunt "gradele" la Otomani: agă, paşă, vizir. Cât de mare preţ pun pe un vin de Tokay bun, chiar şi mahomedanii din poveste, cum aveau un fel de piscină, cu fete topless pe margine sau în apă, eunuci, cu ochi albaştrii (or fi cumulat funcţii?)... O vizită şi la Veneţia, unde se pune de un duel şi-l scapă "colegul de breaslă": Casanova, care nici el nu mai e la prima tinereţe ...

Şi la final, fuga cu balonul, până pe Lună, unde nu-i nici bere, nici carne de cârnaţi, spre disperarea neamţului, iar timpul trece atât de repede, încât într-o zi ai toate anotimpurile, dar şi bătrâneţea se aşterne mai iute! Chestiunea cu comprimarea Zeului Chronos pare o previziune despre un viitor foarte apropiat! Rămâne în urmă doar o trecătoare dâră de fum!

Şi uite aşa am ajuns mai în zilele noastre, cu sublima The Iron Lady, care dacă istoric n-ar fi existat, nici eu n-aş mai fi avut privilegiu de a vă fi relatat, o zi la Berlinul, care ar fi rămas de Est şi Vest, cu dramele lui de neuitat (şi atât de bine transpuse, pe 35 de mm, în pelicula cu cele mai mari şanse la un Urs, în 2012: Barbara).

Scenariul face un slalom printre anii lui Margaret Thatcher, cu o genială Meryl Streep (care se plângea la conferinţa de presă, că în ciuda nenumăratelor nominalizări n-a luat decât 2 Oscaruri, pentru Kramer vs. Kramer - rol secundar şi Sophie's Choice - rol principal)! (Dar şi cu tânăra Alexandra Roach, perfect ghidată de regizoarea Phyllida Lloyd, care a dat iniţial lovitura de box office cu Mamma Mia!). Indiferent dacă va mai lua sau nu unul, în 2012, este atâta desăvârşire şi minuţiozitate în tot ce face din această personalitate, cu care declară că are multe în comun, încât devine nerelevant premiul, doar că ar fi o mare nedreptate să nu vină. Să sperăm că n-o va urmări ghinionul fostului prim Prim Ministru femeie din Europa, căreia după ce a făcut atâtea pentru Marea Britanie, i s-a întors spatele (există oricum precedente similare, şi la fel de răsunătoare, de-ar fi să amintesc numai de Churchill sau de De Gaulle)!
 
Trecerile de la o vârstă la alta, îndulcirea dar şi ascuţirea vocii (The King's Speech la feminin, un pic altfel), pasiunea pentru Norma de Puccini, ori pentru şarmantul ţigan din Vladivostok: Yul Brynner şi spectacolul său devenit şi film: Anna şi Regele, schimbarea de look, impusă de ascensiunea politică, iubirea pentru partenerul de viaţă şi de o viaţă: Denis (Jim Broadbent, care a mai jucat şi în Iris, unde scriitoarea suferea de aceeaşi cumplită maladie Alzheimer), încăpăţânarea, binevenită, de a nu renunţa le cele 2 şiraguri de perle primite în dar la naşterea gemenilor (băiat şi fată, ca la Shakespeare), taioarele şi rochiile albastre, roşu doar la ieşirea din scenă, cu un buchet regal de cale albe în braţe, înfruntarea bărbătescă a momentelor de cumpănă, asumarea unor rigori financiare nepopulare (în care încearcă s-o imite Angela Merkel, care nu are aceeaşi charismă şi pe care miliardarul de cel mai mare fler, George Soros o deconseiază, dar se pare că Doamna Europa, cum i se spune şi nu de Fier, cum au supranumit-o ruşii pe Lady Thatcher, nu pare dispusă să-l ia în seamă), sau intervenţia militară în Insulele Falkland / Malvine, pe care le-a asemănat cu Hawaii-ul american, când Marea Putere a încercat s-o pună la punct... Ulterior înnobilata Lady Margareta s-a amuzat să pună îngheţată la cornet, fără a se teme că i se va aminti că e fiică de băcan (dar şi cu Studii la Oxford, adăuga ea plină de mândrie, pe bună dreptate) şi că din acest motiv ştie toate preţurile. Nu se poate uita de înfruntarea atentatelor IRA (care ucid un mare aliat, pe Airey Neave / Nicholas Farrell din neîntrecutul serial Perla Coroanei şi din Chariots of Fire), şi nici de sfetnicul fidel, ochelaristul Geoffrey Howe (interpretat de Anthony Head, care venit la Bucureşti în scopuri caritabile, ca să inaugureze un adăpost pentru căţei, în proiectul Iubirrre, şi ne-a povestit la Guerrilla, la Vocea filmelor, cât de bună parteneră, lipsită de capricii, este Marea Meryl). Margaret e mândră că i se recunoaşte izbânda, că împreună cu Ronald Reagan a pus capăt Războiului Rece, odată cu dărâmarea Zidului Berlinului. Replica asta auzită în capitala Germaniei reunificate are şi mai mare greutate! Dar de reflectat şi aplicat ar fi la cea la fel de celebră, care spune că atunci când pacientul suferă de o boală grea, chiar dacă medicamentul e amar trebuie luat neapărat. (Aviz grecilor, după cum declara recent un politician cinefil francez! Uşor de spus, dar probabil că adevărat, doar că e bine să nu fii în pielea bolnavului!)
 
Următorul la rând a fost un thriller, parţial romantic I, Anna, cu Charlotte Rampling, regizat de propriul fiu, Barnaby Southcombe, care i-a dat un partener de ecran, de vis, pentru generaţia ei, pe fermecătorul irlandez Gabriel Byrne (Cristofor Columb din serialul de altă dată sau din În derivă, versiunea americană). O intrigă destul de încurcată, pe care n-o s-o povestesc, ca să vă las s-o descoperiţi, dar în care o să vedeţi cum e cu întâlnirile şi căutarea de pereche, chiar şi preţul unei seri de întâlnire şi alegere: 40 de lire sterline, în care sunt incluse 2 pahare de băutură, de obicei, totul sfârşind printr-un dezastru, tratat cu ironie şi umor discret: El trebuie lăudat, iar Ea să adauge cât de mult ţine la independenţa sa. O sugestie doar parţial viabilă! Cât de bine ştie franco-englezoaica să redea nerăbdarea unui telefon mult aşteptat şi satisfacţia de după, euforia, dar şi dansul languros, pe care cu siguranţă că l-a învăţat în Asfalt Tango, unde era magistrală şi pentru că Mircea Diaconu era tulburător! (Culmea, o parte din dramă se petrece la Barbican, unde abia a fost turneul îndrăgit de londonezi, al Teatrului Nottara, cu Aniversarea.)
 
Şi seara s-a încheiat cu şampanie Pommery şi praline, ca ale lui Hercule Poirot, la Friedrichstadt-Palast, de unde se transmiteau pe vremuri varietăţi din RDG, cu surorile Kessler (care acum au 75 de ani şi mai sunt încă sexi la trup, stilul din spate liceu, din faţă muzeu, dar de artă, nu chiar Antipa!)

Din anul de graţie 2012 am ales un film americănesc Young Adult, cu o ghost writer, care fireşte scrie, cărţi pentru adolescenţi, dar le semnează altcineva, şi care decide să revină, la 37 de ani, în orăşelul natal, să-şi regăsească o pasiune de primă tinereţe, neţinând seama că tipul e însurat şi cu copil. Când arăţi precum Sharlize Theron (nu ca în Monster, care i-a adus un Oscar), eşti convinsă că nimic nu-ţi va sta în cale. Socoteala însă din târg, nu se va potrivi cu cea de-acasă (anume am inversat zicala). Apar colegi de liceu, nu dintre cei mai liniştitori, în frunte cu Patton Oswalt (specialist în stand-up comedy), se complică treaba, dar devine şi de un umor negru imbatabil. Scena, la hotel, cu căţeluşa: Dulce (aşa o chemă, ca specialitatea argentiniană), este mortală, negarea evidenţei mişcătoare din bagaj, şi seninătatea cu care recepţionera nu se lasă amăgită de răspunsul că patrupedul ar fi în automobil, şi o taxează imperturbabilă ca pentru doi clienţi va ramâne antologică. Reţeta i-a ieşit mai bine lui Jason Reitman, decât în Juno, deşi are aceeaşi scenaristă: Diablo Cody. E chiar mai atent structurat şi ca Up in the Air! Oricum a făcut remarca referitoare la filmele care se împart în cele care te fac să te simţi bine sau prost (pe româneşte, a doua variantă fiind ambiguă, e chiar mai la obiect). S-a amuzat că tocmai o producţie atât de caustică a fost cireaşa de pe tortul de Ziua Îndrăgostiţilor, dar că se bucură că a fost invitat la Berlin, că asta îl va ajuta financiar la următorul proiect! Fiecare e liber să interpreteze cum vrea de unde o să i se tragă banii!
 
Oricum a fost o zi în care m-am simţit cinematografic... poligamă! Vă recomand de Dragobete să încercaţi la vreun mall sau măcar la HBO! Nu o să vă pară rău!

(Prezenţă susţinută cu eleganţă de Silva Dark)