Ceea ce dă regizorul aici e un statement cât se poate de deschis, şi asta din prima secvenţă şi până la ultima. "Nu-l aveţi decât pe Viorel", n-avem ce face, pare a spune. Acesta e exerciţiul. Filmul e aşadar un fragment din viaţa lui V., un fragment din care putem reconstitui câte ceva din lumea sa. E un fragment şi pentru că nu vedem decât un eşantion, o peliculă din viaţa lui. Filmul încearcă aşadar această apropiere: între ceea ce este viaţa lui V. şi ceea ce vede V. că ar fi viaţa sa. E oare coerent ce i se întâmplă? Există motive ca el să arate şi să fie aşa cum îl vedem? Cum îl vedem? Care îi sunt gesturile? Cum acţionează? Ce vede? Ce spune? Cum poţi să vezi de fapt adecvat ce spune şi ce este, până la urmă, celălalt?
Cum să abordezi cât mai autentic un film despre viaţa unui om? Ce este distanţa dintre un om şi ceea ce se poate spune despre el? Care e distanţa dintre mine şi ceea ce pot şti ori arăta despre mine? Metoda regizorală rezultă aici nu dinafară, nu după un plan exterior urmat şi croit. Regizorul se ia pe sine drept subiect, dovadă că ceea ce i se întâmplă acolo este asumat şi interogat pe propria piele.
Opţiunea e, totodată, foarte grea, dar şi foarte îndrăzneaţă. În Amatorul lui Kieslowski se află scena în care camera aceea personală, portabilă de filmat se întoarce brusc înspre cel care filmează. La fel, există o scenă în filmul lui Bergman, O vară cu Monika, când chipul actriţei priveşte brusc camera. Intens, direct. Priviţi-mă bine, judecati-mă, aşa sînt, pare a spune ea. Fiţi atenţi, fiţi necruţători. Dar puteţi face asta? Cu ce drept?
Cum se declină distanţa, care se luptă să fie suprimată, între ceea ce se vrea arătat şi ceea ce este/se dă de văzut? Pentru că "priviţi-mă" înseamnă, desigur, "priviţi-vă". Gindiţi-vă. Nu ezitaţi să gândiţi. Să fiţi, la limită, unul ca mine. Să ieşiti din voi, să exersaţi asta, ca pe un lucru de mare preţ.
Pare că aceste cuvinte nu au prea mare importanţă. Pentru că o mai bună conştientizare de sine ar însemna mai multă luciditate, mai multă asumare etc. Principii simple, în fond, precum "ce ţie nu-ţi place altuia nu face"
În comunism, în Romania, oamenii nu au fost privaţi numai de proprietate, ci şi de propriu, posibilitatea de a avea un sine a început să dispară. Sigur că sinele poate suferi boli diverse, din diverse cauze. Dar, iniţial, el trebuie să aibă de unde să cadă, să aibă un reper de sănătate.
Dacă în Moartea domnului Lăzărescu, unde toţi ceilalţi, mai puţin asistenta salvării care îl însoţeşte peste tot pe pacient, îl pasează, îl aruncă de colo colo, îl ceartă, într-un cuvânt, şi-l anexează automat pe pacient, dispun de el ca de un obiect, după plac, aici, în Aurora, vedem în direct, ca într-o incursiune într-un rabbit hole, pe dinăuntru, relaţiile dintre V. şi ceilalţi care parcă plutesc în jurul său. Filmul nu e o analiză a unor crime, nu e o căutare a unor mobiluri, nici fişă clinică. E o invitaţie înăuntru.
Am sa vă spun acum câte ceva din ce am văzut eu pe parcursul filmului: mult provizorat, neaşezare, oameni care trec pasager prin viaţa lui V. aşa cum trec şi prin faţa camerei de filmat. Cu capul în jos, cu treburile lor, cu vieţile lor, cu măruntaiele lor. "Lupte intestine" se spunea la lecţia de istorie. O concentrare obsesivă pe derizoriu, pe mărunt.
Apoi, tăcere densă, mult trecut risipit peste tot (urme din trecutul lui V.); neliniştea lui V. care-l însoţeşte peste tot, ca o umbră. Am văzut neatenţia constantă a oamenilor, preocuparea constantă de orice altceva decât de sine (poate de aceea, în balanţă, V. pare preocupat numai de sine, prins în plase şi iţe si gânduri, foarte multe gânduri, de parcă viaţa lui ar fi un ghem dens). V. spune că e "în fază terminală". Dar nu e vorba doar de eşecuri personale care îl trimit înspre asta, e vorba de un întreg amalgam, acela care creează o situaţie care nu e a ta. Cum să ieşi din ea? Cum să cauţi un capăt al tău? Nimeni în jurul tău nu are nevoie de un capăt. La şcoală, de pildă, copiii sunt bine "pregătiţi" = agitaţi bine = schimonosiţi = trataţi ca nişte păpuşi stupide, pentru o serbare. În general lumea se învârte, fără dorinţa vreunui reper, fără vreun "de ce" cu bătaie mai lungă. nu aşa ar trebui să fie o viaţă, crede V., şi dacă nu e aşa, atunci e moarte; pe care o putem vedea, în acest film, într-un fel sau, radical, în altul. Să fie doar filmul unui colaps individual? Parcă aud cuvintele lui V.: "păi gândiţi-vă la asta".
La început de tot, câteva cadre kieslowskiene, la fabrica unde lucra V. Cadre fotografice, care-ţi rămân mult timp în minte. O lume gri, un perete. Şi, tot la început, îl vezi pe V. vorbind la fabrică cu cineva într-o sală cu geamuri, pe care ei o parcurg de la un capăt la altul. Am văzut de la început: eu, privitorul, sunt dincoace de geam.
Am mai văzut că m-am uitat pe mine pe parcursul unor minute bune. Asta înseamnă, pe dos, că n-am mai fost spectator, chiar fiind. Priveam şi uitam că privesc, şi asta pentru că nu-l cunoşteam pe V. Nu încă. (Am mai observat că nu se putea ca V. să nu fie văzut după maşinile unde se ascundea. Sau la fel de neverosimil era cumva faptul că nimeni nu a auzit împuşcătura în pernă pe care el o face ca exerciţiu).
Dar am înţeles că V. era invizibil tot atât cât de invizibilă e esenţa unui om. Ca V. să fie văzut, el trebuia cunoscut, trebuia apropiat şi făcut vizibil. Dar nimeni, cum spuneam, nu are în film vreo dorinţă mai mare de vizibilitate. Vedem ce ne stă în faţă, ne e de ajuns. Filmul despre care încerc să schiţez câteva rânduri desfaşoară un câmp larg, pe care e trasată o linie cu creta: "Până aici". De aici încolo: sînt eu, eşti tu. Ne vom vedea în această câmpie deschisă, în acest loc unde trebuie să vrei să vii. Altfel, nu. Ca să vrei ca V. să nu omoare, trebuie să nu-l omori (să nu te sinucizi) mai întâi tu, prin indiferenţă.
De fapt, trebuie ca o lume să fie conştientă de structuralitatea ei, de necesitatea ei de a sta pe un "edificiu" (numiţi-l cum vreţi) care să-i conserve umanitatea. Dar vedem cum acesta e prăbuşit. Ergo: fiecare din membrii ei e rest, e întâmplare, e un vag care n-a cunoscut niciodată precisul. E o lume fără hotar, zadarnică, deşartă. Şi dacă această lume striveşte prin felul ei de a fi pe unul din membrii ei, atunci el îşi va căuta dreptul - absurd - de a-şi începe propria lume. Absurd, pentru că o lume fără un celălalt nu poate de fapt să existe.
Iată ce spunea Horia Bernea în 1997 despre repere: "A pune problema necesităţii reperelor (de tot soiul) este egal cu a pune problema "necesităţii" civilizaţiei. Tot ce ţine de norme, repere şi, finalmente, de "convenţii" e intim legat de viaţă, deci de cultură, în sensul deplin al cuvântului. Poate să pară paradoxal, dar absenţa sau nesocotirea unei convenţii (legi acceptate ipotetic cu ajutorul cărora se instaurează şi funcţionează un domeniu) duce la moarte, adică la haos şi anarhie.
Reperul este folositor şi pentru că permite existenţa libertăţii. Este un nonsens conceperea libertăţii fără un sistem de referinţă...! Fără reper şi fără convenţie, coerent înţelese şi aplicate, începe neadecvarea, adică "siluirea" regulilor de funcţionare, începe Kitsch-ul universal, boala şi, în final, moartea. Convenţiile ce privesc existenţa şi viabilitatea unui domeniu nu sunt imuabile, în cazul vidării lor de sens e nevoie de altele noi.
Revin şi spun, reper este ceva la care te raportezi, de la care te revendici, spre care tinzi. Raportul, moştenirea şi aspiraţia sunt semne şi parametri esenţiali pentru existenţă. Putem spune că, fără raportare, avem a face cu materia moartă, cu neantul, cu nonsensul total. Deci, reperul este cel care dă viaţă unei persoane, unui grup uman, unei structuri culturale, unei societăţi... Reperele mărginesc ceva, creează pentru noi o lume acceptabilă, limitată. Nu putem trăi - fizic - într-o lume fără limite!"
Revenind la film, o auroră (dacă e dorită) nu poate exista fără conştientizarea unei situaţii. Prea multă noapte, prea mult "altcineva" a hotărât pentru fiecare; mult prea multă inerţie. Viorel a ajuns, într-o măsură fatală, să fie les autres, dar fără voia lui. Gestul lui V. de un absurd surd (el ucide, elimină, reduce) are în spate absurdul la fel de opac al acelor existenţe fără nici un fel de contur, de hotărâre, de demnitate. Iar V. este ceilalţi pentru că vieţile imersează nepermis de mult, otrăvindu-se, contaminându-se. Şi totuşi, el ar vrea să fie el însuşi. Cum să facă asta ?
V. ucide. Vieţile se ucid, pe tăcute, şi ele tot mor. Că V. ucide e, poate, doar translatarea pe ecran a ceea ce oamenii de obicei nu vor să vadă: că e un neexplicabil, ascuns cu facilitate, că e un aproape nimic care le ţine de fapt tuturora vieţile, fără ca ei s-o ştie măcar. Este acel autre, insignifiant, tacit, subînţeles care nu-şi cultivă întrebările proprii, fezandat de dimineaţa până seara în stări, umori, părelnicii, în prejudecăti, truisme, clişee.
Filmul, bergmanian în esenţă, vorbeşte despre situaţie. Aruncat în situaţie, încerci să o înţelegi. Sucombi, dar întreaga călătorie în adâncuri ţine loc de auroră, de acel început şi de acea lume neatinsă - de maligna, drăceasca, ireparabila ei dezordine.
Cu toate acestea... pe V. tot nu l-am cunoscut. Nu încă.