Scris de Lanners şi Elise Ancion, Les géants pare a fi o replică europeană la atâtea şi atâtea filme americane filme hollywoodiene moderne despre libertatea exuberantă şi pericolele disproporţionate ale experienţei adolescentine. Stand by Me sau The Outsiders sunt primele titluri care îmi vin în minte, dar exemple sunt mai multe. Pelicula lui Lanners se concentrează mai mult asupra atmosferei şi pe sugestia trăirilor interioare ale personajelor decât pe aventurile şi conflictele în care băieţii sunt implicaţi. Portretizarea brută, naturală a trădărilor crude şi a dezămăgirilor cu care sunt loviţi de lumea adultă oferă sclipiri ale unui curajos realism social. Filmul e şi împachetat cu îndemânare, după nişte standarde de producţie pe care rar le întâlneşti în peliculele atât de intim-observaţionale.
Doi fraţi de 13, respectiv 15 ani, Zak şi Seth sunt lăsaţi să se descurce singuri, să aibă grijă unul de celălalt şi de propriile finanţe, mama absentă plecând să lucreze în străinătate. Îşi petrec vara la casa de la ţară care aparţinuse bunicului lor şi leagă o prietenie strânsă cu un adolescent de-al locului, la rândul lui neglijat de părinţi. Zak, fratele mai mic, are sentimentul abandonului şi îşi verifică în mod constant mobilul pentru a vedea dacă a primit un mesaj de la mama sa. Dar mesajele vin rar, din ce în ce mai rar. Aşa că toţi trei îşi omoară timpul încercând să facă rost de iarbă, furând mâncare din cămara unui vecin, ca să nu moară de foame, dând câte o raită cu vechea maşină a bunicului şi căutând cu orice preţ să obţină bani, chiar dacă soluţia găsită va implica un contract periculos cu un traficant de droguri. Deşi aspectele emoţionale sunt sublicitate şi cei trei actori tineri îşi exprimă trăirile mai puţin prin cuvinte şi mai mult prin zvâcniri scurte, acţiunea difuz tratată reflectă o înţelegere profundă a tandreţei crude a tinereţii, dar şi a rebeliunii. Bucuria pură care vine o dată cu subita lor independenţă împrumută plauzibilitate deciziei celor doi fraţi de a închiria casa bunicului lui Beef pentru ca acesta s-o transforme într-un centru de producere şi distribuţie de canabis. Deşi partea centrală a acţiunii este subţiată, dizolvată în scene ca aceea în care băieţii intră într-o casă de vacanţă ca să fure din rezervele de alcool ale proprietarului sau primesc găzduire din partea unei străine binevoitoare, filmul nu se pierde, rezistă, pentru că Lanners şi Ancion aduc umor, delicateţe şi un insight pătrunzător în legăturile dintre cei 3 adolescenţi, a căror bravadă studiată nu este decât o mască pentru nesiguranţa lor şi nevoia de a fi iubiţi.
Multe din secvenţe te fac să te întrebi dacă asta e cu adevărat o poveste despre maturizare sau e aproape o odă adusă imaturităţii, fanteziei, copilăriei, iresponsabilităţii. Lanners pare să arunce, mai degrabă, o privire melancolică asupra acelei perioade din viaţa noastră când joaca era mai presus de toate, riscurile le asumam fără să ţinem cont de consecinţe şi, cu toate acestea, acţiunile noastre rămâneau inocente. Ca spectator, s-ar putea să nu îţi poţi bloca un impuls de rezistenţă, atunci când băieţii sunt forţaţi să se maturizeze înainte de vreme ca să poată supravieţui.