Când aflu că acum, în pragul celei de-a XX-a ediţii a Premiilor UNITER, se poate viziona pe youtube filmul de la Gala din 1993, fac rapid câteva calcule şi îmi spun: "Sigur este şi El aici." Nu am răbdare să văd toate cele aproape trei ore de la început până la capăt - mai întâi dau forward până mă asigur că îmi văd câţiva preferaţi. Pe El nu îl găsesc imediat, dar nu mă îngrijorez: e Gala UNITER din 1993, în 1992 a montat Livada cu vişini la TNB, deci ar trebui să fie prezent la ceremonie.
Gata cu estimările şi ghicitorile - pun filmul de două ore şi 40 de minute să meargă nestingherit, fiind însă setată tot pe apariţia lui Andrei Şerban. La data acelei Gale, nu aveam încă cinci ani împliniţi, precum nu aveam niciun actor preferat, niciun dramaturg de suflet şi nicio viziune despre teatru :). Am însă, în legătură cu teatrul acelor ani, o colecţie de amintiri şi tablouri prelucrate de propria imaginaţia, adunate cu greu şi fragmentat de nu prea multă vreme. Câte ceva de la mama, câte ceva de la profesorii mei din facultate sau din câteva reviste vechi de teatru care mi-au căzut în mână. Am preluat, inconştient, câte puţin din obsesiile, pasiunile sau antipatiile tuturor celor care mi-au vorbit despre actorii, regizorii şi teatrele României proaspăt ieşite dintr-un regim care a îmbătrânit-o.
Faţă în faţă cu amintirile lor, care mi se par fragile, luminoase şi sacre, îmi stăpânesc aproape fără efort curiozitatea mea, care uneori e sinonimă cu lipsa de politeţe. Nu vreau să ştiu mai multe decât ce le dictează lor impulsul să îmi spună. Nu întreb mai mult decât mi se spune. Dacă prezentul meu artistic e al meu şi îl brutalizez, manipulez sau mistific după bunul plac, anii aceia sunt trecutul lor ambalat într-o bulă glorioasă, asupra căruia am hotărât că nu o să intervin nici cu întrebări inutile şi critici, nici cu accese de curiozitate compulsivă. Aşa că mă încarc de bunăvoie cu amintirile lor, nu voi şti niciodată cât idealizate, cât exagerate, cât părtinitoare. Merg pe drumul lor, adorând aceiaşi idoli şi renunţând la ironie şi cinism.
Îmi închipui că pentru unii dintre cei care au participat la Gala UNITER din 1993, revederea acelor imagini a însemnat nu doar nostalgie, ci şi autocritică şi poate şi un vag sentiment de penibilitate. O parte din discurs, coafurile, vestimentaţia şi poate chiar zâmbetele nu mai rimează cu ceea ce m-am obişnuit atunci când se întâmplă un eveniment teatral. Dar nimic nu mi se pare ridicol sau anacronic - valul de inocenţă, entuziasm şi emoţie sinceră ce îl copleşeşte chiar şi pe Victor Rebengiuc, tot la fel de elegant şi seducător, dar pe care nu m-aş fi aşteptat niciodată să îl văd plângând în public, sunt mai presus de orice aşteptare pe care o are cineva ce a-nceput să cunoască teatrul acum cinci ani.
Nu este nicio pioşenie prefăcută sau brodată după manual - subliniez iar, emoţia mea e una preluată şi prelucrată şi sunt conştientă de asta. Sunt lucruri care mă ating pentru că, înaintea mea, acestea au fost scenele care i-au sensibilizat pe maeştrii mei de azi, pe aceia care m-au format intelectual şi spiritual sau pe artiştii mei preferaţi care sunt pe drumul spre consacrare. Ofer omagiul meu celor pe care i-au omagiat şi ei şi fac cu nedisimulată bucurie drumul înapoi către un trecut protejat de o aură fericită.
Îmi place totul - coafura boyish a Ancăi Berlogea, câştigătoarea Diplomei producţiilor şcolilor de teatru pentru Equus, accentul special al Alteţei Sale Regale Principesa Margareta a României şi care a rămas, de altfel, simbolul unei prezenţe certe şi incontestabile în cultură şi artă, ochelarii Ginei Patrichi, care nu îi ascund, totuşi, ochii de o frumuseţe inconfundabilă, puloverele cu iz postdecembrist ale umoriştilor de la Divertis, cerceii mari ai Maiei, adorabilă tunsă scurt, şi chiar şi mustaţa lui Caramitru pare simpatică în tot acest context în care te hotărăşti să priveşti totul cu inocenţa începuturilor. Îmi place că toţi - actori din zona entertainment, monştri sacri, actori adulaţi de public, critici cu prestanţă sau dansatori - respiră un curaj nebun, o atmosferă de emulaţie şi o fervoare prin care se speră, poate, compensarea prea multor ani de reprimări, cenzură şi defazare.
Am senzaţia, urmărind această derulare de nume mari şi figuri idolatrizate de părinţii mei, că în acel acum care în povestea asta este anul 1993, toţi vor să facă totul, că sunt anii în care lucrurile se cer luate de la capăt cu un suflu nou şi puternic, mai puternic decât contextul social potrivnic şi mai puternic decât finanţările. O carne nouă şi un duh nou pentru o formă de artă care îşi trăieşte, pentru o vreme, plenitudinea: teatrul care nu serveşte numai cauze ideologice şi social-politice, teatrul descărcat de cenzură şi încărcat, în sfârşit, în deplină libertate, de energiile sale ancestrale. Seriozitatea absolută a unui Andrei Şerban reflexiv şi febril în procesul lui de reînviere a sacralităţii teatrului, nonconformismul viu şi acaparator al Maiei Morgenstern care e "foarte bucuroasă că sunt bucuroasă", încântarea lucidă a lui Florin Zamfirescu, care îşi exprimă dezacordul faţă de practica premiilor şi competitivităţii teatrale, discursul înţelept al fabuloasei Clody Berthola, şarmul ludic al maestrei Sanda Manu sau intelectualitatea sobru-rafinată a lui George Banu, încrederea vie într-un înger păzitor real al artei teatrului - de toate acestea îmi e dor şi pentru toate acestea îmi pare rău că nu am fost atunci acolo.
Despre aproape toate titlurile nominalizate la Cel mai bun spectacol sau la Cel mai bun regizor ştiu câte ceva din sursele despre care vorbeam la început. Şi nu aş vrea să aflu niciodată, nici dacă aş putea face rost de înregistrări, dacă luminile şi umbrele vagi care mi s-au fixat în minte prin asocierea cu fiecare nume şi spectacol corespund realităţii dramatice care se întrupa atunci. ...au pus cătuşe florilor mă înfioară când îmi amintesc ce mi s-a povestit despre intrarea şi aşezarea stranie a spectatorilor în sală, Andrei Şerban al acelor ani este, din amintirile prietenilor trecuţi de treizeci de ani, revenirea teatrului românesc la un suflu totodată nou şi recuperator al esenţelor primare, iar când spun Silviu Purcărete (câştigător la ambele categorii pentru Titus Andronicus) sau Tompa Gábor (Cântăreaţa cheală) mă gândesc mereu la încântarea copilărească a profesorului meu, Sebastian Vlad-Popa, îndrăgostit de conştiinţa poetică prezentă în spectacolele celor doi.
Nu joc nostalgii care nu îmi aparţin. Sentimentul că m-am născut prea târziu mă părăseşte la fel de repede precum fulguraţia care mă cuprinde uneori. Gala din '93 m-a surprins plăcut nu pentru că aş fi văzut cu ochii mei cum pe vremea aceea se făcea "teatru adevărat" şi acum nu se mai face (nu cred asta), ci tocmai pentru că nu am găsit acolo unele dintre lucrurile pe care mă aşteptam să le văd într-o măsură mult mai mare: discursul nu e împânzit de metafore stupide şi infantile despre măreţia teatrului şi patrie, ridicolul previzibil al sketchurilor menite să relaxeze atmosfera între momentele acordării premiilor era mult mai puţin prezent - ba chiar deloc, aş putea spune - faţă de cum se întâmplă în ultimii ani. Luările de cuvânt ale actorilor şi regizorilor care apar pe scenă sunt concise şi nepretenţioase, uneori chiar până la o transparenţă totală a emoţiei şi bucuriei. Atât "capodoperele", cât şi momentele de căutare estetică încă informă poartă în ele un entuziasm nebunesc care între timp pare să fi dispărut, din păcate, din identitatea acestor Gale, pe care le urmăresc în continuare cu aceeaşi fidelitate, dintr-un soi de reflex incontrolabil, dar totuşi delicios.
La capătul celor aproape trei ore, rememorez apariţiile lui Andrei Şerban, care a rămas subiectul principal al interesului meu pe tot parcursul vizionării. Prezenţa lui implică aceeaşi prestanţă a artistului care nu se teme să fie sofisticat, complex, distins dar şi puţin distant, necăutându-şi simpatia şi aplauzele ce i se cuvin unei vedete. Nu râde la glumele celor de la Divertis decât când e vorba în mod direct despre montările sale. Domnia sa a rămas pentru mine, între toţi cei pe care îi admir şi azi şi pe care i-am văzut prezenţi acolo, reperul solid al unei credinţe în teatru care îţi cere fără îndurare carnea şi sângele, sufletul şi mintea.
Coerent în continuare cu sinele său plenar, m-am bucurat să văd, cu ocazia asta, că acel Andrei Şerban din 1993, care vorbea despre teatru ca extaz şi adevăr, este acelaşi cu Andrei Şerban care m-a tulburat la FNT 2011 prin conferinţele şi montările sale. Dacă peste douăzeci de ani vor fi disponibile înregistrările Galei care se apropie, mi-aş dori enorm ca aceia care vor avea atunci douăzeci şi trei de ani să vadă în actorii şi regizorii mei preferaţi din acest moment, atunci ceva mai bătrâni şi poate mai consacraţi, aceeaşi forţă durabilă pe care eu am simţit-o în Andrei Şerban.
Coerent în continuare cu sinele său plenar, m-am bucurat să văd, cu ocazia asta, că acel Andrei Şerban din 1993, care vorbea despre teatru ca extaz şi adevăr, este acelaşi cu Andrei Şerban care m-a tulburat la FNT 2011 prin conferinţele şi montările sale. Dacă peste douăzeci de ani vor fi disponibile înregistrările Galei care se apropie, mi-aş dori enorm ca aceia care vor avea atunci douăzeci şi trei de ani să vadă în actorii şi regizorii mei preferaţi din acest moment, atunci ceva mai bătrâni şi poate mai consacraţi, aceeaşi forţă durabilă pe care eu am simţit-o în Andrei Şerban.
Johnny, tu poţi să cânţi în continuare!