Hotnews.ro / aprilie 2012
După dealuri
Andrei Şerban, Lucian Pintilie, Radu Gabrea, Corneliu Porumboiu, Cristi Puiu şi Cristian Mungiu au flirtat pe rând cu ideea unui film inspirat din romanul non-fiction Spovedanie la Tanacu, dar numai Cristian Mungiu a dus ideea până la capăt. Chiar dacă filmul După dealuri a fost luat la Cannes 2012, Tatiana Niculescu Bran se îndoieşte că el va redeschide în România discuţia despre Cazul Tanacu, la câţiva ani după ecoul distorsionat pe care acesta l-a avut în presă. Autoarea reface pentru HotNews.ro povestea filmului.


Iulia Blaga: Ideea unui film după cazul Tanacu i-a surâs iniţial scriitorului Pascal Bruckner.
Tatiana Niculescu Bran: Bruckner a venit în România pe la sfîrşitul lui 2005, fiindcă voia să scrie un articol despre caz în Le Monde. Ne-am întâlnit şi am vorbit despre ce şi cât se ştia atunci. Înainte de a încerca să ia contact cu cei implicaţi în cazul respectiv, i-am dat cronologia faptelor pe care o făcusem pentru BBC World Service şi care era o premieră.
Cronologia i-a folosit mult pentru că din peregrinările lui prin Moldova nu s-a ales cu mai nimic, nimeni nu voia să vorbească şi, până la urmă, articolul lui s-a bazat pe intuiţia şi pe flerul lui foarte bune, ca şi pe cronologie. Pascal Bruckner a venit atunci şi cu gândul documentării discrete pentru un film care l-ar fi interesat pe Roman Polanski, dar nu s-a mai întâmplat nimic în acest sens.
În 2006, când a apărut Spovedanie la Tanacu şi începuse procesul, m-a sunat Lucian Pintilie. Am avut mai multe discuţii despre carte, dar am refuzat până la urmă să-i cedez drepturile de autor pentru că nu mi se permitea nicio părere asupra scenariului. De fapt, mă temeam de maniera lui de a privi universul religios. Mă temeam că persoanele reale şi personajele din carte vor deveni nişte simboluri pentru ilustrarea unei viziuni artistice şi atât.
Pe urmă, cartea l-a interesat pe Radu Gabrea care se gândea fie la un documentar, fie la un film artistic. Am amânat o eventuală colaborare. Corneliu Porumboiu se gândise şi el la un moment dat să facă un film după carte, dar nu numai proximitatea geografică l-a împiedicat (el fiind vasluian), ci şi faptul că fusese coleg de şcoală cu preotul de la Tanacu şi îl cunoştea bine.
Şi Cristi Puiu s-a gândit la un posibil film. Am avut o singură discuţie pe tema asta, iar el era deja presat de proiectul Aurora pentru care luase deja bani de la CNC. Apoi a apărut Andrei Şerban.

I.B.: Motivele pentru care ei doreau să facă film erau similare?
T.N.B.: Nu. De pildă, lui Andrei Şerban i se părea că e o carte cehoviană şi o poveste cehoviană, de aceea a vrut să facă primul lui film ca regizor pornind de la textul meu. Dar până ne-am cunoscut la Bucureşti (iniţial mi-a scris un e-mail de la New York) îşi schimbase gândul pentru că un film i se părea prea costisitor, aşa că am început mai modest, lucrând Spovedanie la Tanacu în cadrul Academiei Itinerante "Andrei Şerban", unde el făcea ateliere cu actori tineri.
Când Corina Şuteu, directoarea ICR New York şi iniţiatoarea Academiei Itinerante "Andrei Şerban", a văzut rezultatul atelierului nostru, a spus că acesta trebuie să devină un spectacol, aşa că am dramatizat textul şi în toamna lui 2007 am mers cu toţii la New York. A fost prima trupă de actori români care a urcat pe scena celebrului teatru La MaMa.

I.B.: Până la urmă de ce n-a mai vrut Andrei Şerban să facă şi filmul?
T.N.B.: Nu ştiu, poate fiindcă pusese deja în scenă piesa de teatru. E interesant că în 2007 s-a nimerit şi Cristian Mungiu la New York. Tocmai lansa în Statele Unite 4 luni, 3 săptămîni şi 2 zile. A venit la una dintre repetiţiile de final după care, seara, am ieşit cu toţii la o terasă unde el şi Andrei Şerban au vorbit mult despre cum s-ar putea face un film după cartea mea.
N-am mai vorbit cu Cristian Mungiu până în primăvara-vara lui 2011, când ne-am întâlnit întâmplător la MŢR. Atunci nu mi-a spus că scrie, ci că ar vrea să colaborăm cumva, iar spre toamnă mi-a adus scenariul pe care se pregătea să-l depună la concursul CNC. L-am citit cu inima cât un purice, dar mă temusem degeaba.
Era foarte bine scris şi respecta desfăşurarea evenimentelor din carte (deşi avea şi câteva scene noi). Pe Cristian Mungiu pare să-l fi preocupat un suflet colectiv. Mie asta mi-a plăcut când am văzut filmul în varianta lui de prim montaj: nu e un film cu un personaj principal, ci are mai multe centre de atenţie şi un suflet colectiv care îţi transmite sentimentul de neaşezare, de dezorientare, de resemnare fizică şi metafizică al personajelor.

I.B.: Ce credeţi că i-a atras pe aceşti regizori la aşa-zisul Caz Tanacu?
T.N.B.: Ceea ce Andrei Şerban numea "Tanacu din noi". Povestea aceasta nu e strict românească, deşi are toate datele româneşti şi moldoveneşti - adică o anume percepţie asupra vieţii şi lumii, marcată de un fel de resemnare, de acceptare fără luptă şi de un fatalism pe care le regăsim subtil şi în filmul lui Mungiu.
Dincolo de asta, e o poveste profundă în care se poate regăsi oricine - acest lucru l-am văzut în America unde publicul nici nu ştia unde e România pe hartă. Emoţia există şi oamenii trăiau foarte puternic situaţiile legate de viaţă, moarte, singurătate, neputinţă, abuz, chin, Dumnezeu, raporturile cu celălalt pe care suntem dispuşi să-l înţelegem sau nu.

I.B.: Care credeţi că poate fi impactul unui asemenea film în Occident?
T.N.B.: Sunt foarte curioasă, pentru că, în ultimii ani, multe filme premiate la festivalurile internaţionale mie îmi produc o mare dezamăgire. Ca simplu spectator, am băgat de seamă că există o pasiune pentru filme care nu spun mai nimic, care sunt sofisticat filmate, eventual, şi atât, dar care sunt goale de sens.

I.B.: Deci filmul lui Mungiu nu e sofisticat?
T.N.B.: Dimpotrivă, are multe subtilităţi. Parcă ar fi făcut din tablouri flamande, din subtilităţi de simţire şi de imagine care mie îmi plac foarte mult. Actorii sunt foarte buni şi ai foarte puţin senzaţia că joacă. Zici că sunt luaţi de pe stradă, dintr-un orăşel de provincie.
Dar, aşa cum cărţile mele au nemulţumit pe mulţi pentru că nu stabilesc vinovăţii indubitabile şi nu indică soluţii, aşa o să nemulţumească şi filmul lui Mungiu, pentru că nu tranşează nimic.

I.B.: Aţi fost pe platou când s-a filmat?
T.N.B.: Nu. S-a turnat într-un timp record. O să vedem dacă a fost şansă sau neşansă că pe timpul filmărilor (noiembrie 2011-februrie 2012) a venit potopul de zăpadă, în vreme ce acţiunea se presupune că avea loc în Postul Paştelui.

I.B.: Cunoscându-i pe toţi cei implicaţi, cum credeţi că vor reacţiona persoanele reale văzând filmul?
T.N.B.: Cred că se vor regăsi în multe situaţii. Îi va durea pentru că vor retrăi probabil tot ce s-a întâmplat, dar nimic din film nu jigneşte şi nu caricaturizează pe nimeni.

"Irina era un caz de boală psihică"

I.B.: Am aflat din cartea dumneavoastră de similitudinile dintre sfârşitul Irinei Cornici şi cel al Anneliesei Michel despre care s-au făcut două filme în Occident, The Exorcism of Emily Rose şi Requiem.
T.N.B.: Eu cred că Irina era un caz de boală psihică, iar Emily Rose / Anneliese Michel, unul de posedare. În cazul Anneliese Michel, preotul (catolic) a fost asistat de un psihiatru, iar şedinţele de exorcizare au fost înregistrate şi au devenit probă în proces - ceea ce la noi nu se face pentru că nu există un regulament clar despre aceste proceduri.
Aici contextul a fost de aşa natură încât nici medicii nu s-au priceput să facă mai mult. Irina Cornici a fost tratată cu doze mari de Haloperidol pentru că era în stare de agitaţie crâncenă. În povestea reală de la noi, neştiinţa, spaima, confuzia, diletantismul au parazitat cazul atât la vremea respectivă, cât şi mai tîrziu.

I.B.: Diferă în Occident percepţia asupra exorcismului faţă de cum e perceput el în România?
T.N.B.: Nu, doar că Biserica Catolică, de pildă, reglementează lucrurile, aşa încât se ştie clar cine, în ce situaţie şi cu ce aprobări poate să facă un exorcism, la cererea familiei, în anumite contexte, şi e lucru ştiut că situaţiile autentice de posedare sunt rare.

I.B.: Pentru că intervine şi un psihiatru care să pună un diagnostic?
T.N.B.: Numai după ce psihiatrul se declară depăşit de caz, în anumite condiţii şi cu aprobări ierarhice, un preot poate să recurgă la rugăciunile de exorcizare. Trebuie mai întâi să constate că persoana respectivă e extrem de agitată şi de violentă, că are o forţă fizică anormală, că vorbeşte în limbi pe care nu le-a învăţat niciodată, că are o aversiune clară şi repetată faţă de orice obiecte de uz liturgic, că are abilităţi telepatice, că prevede situaţii care apar ulterior, etc.
Dacă cineva are în mod repetat asemenea manifestări, se pune un semn de întrebare dacă nu cumva e un caz de posedare, dar numai după ce s-au parcurs toate investigaţiile şi diagnosticările de natură psihiatrică.

I.B.: Filmul lui Hans-Christian Schmid, Requeim (premiat la Berlin în 2006), pune accentul pe familie şi pe faptul că tot contextul în care Anneliese a crescut a îmbolnăvit-o.
T.N.B.: În cazul Irinei Cornici e cu atât mai limpede.

I.B.: Cărţile dumneavoastră au miscat ceva în societatea românească?
T.N.B.: Nu ştiu. Cazul în sine şi, în consecinţă, romanele mele, Spovedanie la Tanacu şi Cartea judecătorilor, sunt incomode pentru multă lume. Inclusiv pentru Biserică. BOR a tranşat rapid problema, fără să cerceteze nimic, chiar trădându-şi propria tradiţie legată de Moliftele Sfântului Vasile, adică într-o dezorientare completă şi cu o spaimă enormă de scandal.
Orice dezbatere pe această temă rămâne neplăcută pentru oameni şi instituţii. Poate că, de voie sau de nevoie, diferitele instituţii, de la Poliţie până la justiţie şi sistemul sanitar, au învăţat ceva din această poveste.

I.B.: Apare un caz de acest gen care pune lumină pe mai multe zone ce mergeau din inerţie înainte, fără să meargă de fapt bine.
T.N.B.: E ca un ghem din care desfaci un fir şi se mai desface unul, şi încă unul, şi fiecare fir te duce în altă poveste, în alt destin al unei instituţii sau persoane - şi până la urmă toate se leagă ducând fie la o dramă, fie la o tragedie, fără o cauzalitate unică. În schimb, ne simţim bine când am stabilit clar cine e vinovatul, oricum nu noi..., căci noi suntem, nu-i aşa, cei buni...

I.B.: Prin urmare, credeţi că filmul lui Cristian Mungiu va redeschide discuţia despre Cazul Tanacu?
T.N.B.: Nu. E un film de ficţiune inspirat din două romane non-ficţionale pe care eu le-am scris pentru că s-a vorbit puţin despre ce s-a întâmplat în realitate. S-a fantasmat mult pe tema cazului respectiv dintr-un impuls anticlerical foarte pronunţat, dar care nu avea neapărat legătură cu faptele.
Există încă o jenă generală legată de Cazul Tanacu şi de cuvântul Tanacu. Când lumea aude de Tanacu, ori se înspăimântă, ori e convinsă că ştie atât de bine ce orori s-au petrecut acolo încât mai bine să nu mai afle nimic. Filmul lui Mungiu merită un public inteligent, dispus să-şi lase deoparte prejudecăţile.

***

"Cazul Tanacu", aşa cum a fost numit în presa vremii, e legat de moartea unei tinere de 23 de ani, Irina Cornici, în 15 iunie 2005.
Acuzaţi de lipsire de libertate urmată de moartea victimei, patru călugăriţe şi un preot au fost judecaţi şi condamnaţi. După o criză violentă şi o internare în spital, considerând că Irina era posedată, aceştia au imobilizat-o, citindu-i timp de două zile Moliftele Sf. Vasile.
Cartea Spovedanie la Tanacu demonstrează că moartea tinerei a fost un accident cauzat de "neglijenţa şi nepriceperea medicilor pe de o parte, şi lipsa de experienţă psihologică şi spirituală a personalului mânăstirii, pe de altă parte".

Carte de vizită
Tatiana Niculescu Bran a fost între 1995 şi 2004 redactor la Radio BBC World Service, secţia română de la Londra, iar între 2004 şi 2008 a condus biroul BBC World Service de la Bucureşti.
În 2010, LiterNet i-a publicat piesa de teatru Brâncuşi contra SUA, o abordare inedită a procesului intentat de Brâncuşi statului american în 1926.
Spovedanie la Tanacu a fost publicată în 2006 la Editura Humanitas, urmată în 2008 de Cartea judecătorilor.
Tatiana Niculescu Bran a mai publicat romanul Nopţile Patriarhului (Polirom, 2011), Editura Polirom reeditând recent Spovedanie la Tanacu în ediţie electronică, odată cu publicarea unui nou roman, În Ţara lui Dumnezeu.

Regia: Cristian Mungiu Cu: Cosmina Stratan, Cristina Flutur, Valeriu Andriuţă, Dana Tapalagă

0 comentarii

În programul cultural

Online, click aici
24.04 19,00 (timp de 5 ore)

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus