După dealuri şi Aferim! accesibilizate pentru nevăzători

Uneori, spectatorul se îndreaptă spre filme. Alteori, filmele îşi fac drum spre spectator. Mă consider un spectator selectiv (poate chiar - de la o vreme ce durează de aproape douăzeci de ani - excesiv de selectiv) şi, de aceea, întâlnirile mele cu filmul în sala de cinema se produc destul de rar. Într-o seară de iunie am ochit, însă, două dintr-o lovitură. M-am deplasat aproape 100 km (dus-întors) ca să revăd Aferim! şi După dealuri - filme româneşti pe care le consider - de departe - două din cele mai închegate proiecte de autor ale cinematografiei din România. Şi nu doar din ultimii 15 ani punctaţi de aşa-numitul "Nou Val". Dubla lor proiecţie (la cinematograful "Arta" din Arad) a fost, pentru mine, şi o premieră - până acum nu mai văzusem filme accesibilizate. Evenimentul a fost inclus în Caravana organizată de Fundaţia "Cartea Călătoare" ce îşi propune să prezinte şi nevăzătorilor o serie de filme prevăzute cu un comentariu descriptiv al unor scene (decoruri, gesturi etc.) importante. Am înţeles că, după succesul înregistrat în mai 2015 cu Festivalul Filmului pentru Nevăzători, organizatorii doresc să implementeze acest procedeu şi în industria cinematografică de la noi. Iar Aferim!, s-a anunţat, va fi primul film accesibilizat pentru nevăzători ce urmează să apară pe DVD, în România.


Revăzând Aferim! şi După dealuri mi-am dat seama - o dată mai mult - că au o serie de trăsături comune. Mai întâi, preocuparea extraordinară pentru cuvântul rostit. Dialogurile, şi la Radu Jude şi la Cristian Mungiu, sunt adevărate exerciţii de virtuozitate lingvistică. Apoi, tipologia personajelor din mediul preoţesc sau monahal, dar şi diverse tipuri de "neisprăviţi". În fine, tema prieteniei, a fraternităţii, a identităţii. Deopotrivă limbajul personajelor, felul în care sunt ele puse în pagină, cât şi ceea ce întreprind (sau nu întreprind) în numele prieteniei, al iubirii de aproapele sau al indiferenţei (ori chiar intoleranţei), au fost agresiv sancţionate de o sumedenie de spectatori "vigilenţi", apărători de "adevăr istoric", de "interese naţionale", de "puritate etnică" şi mai cu seamă de tabu-uri. Toate acestea m-au făcut să mă gândesc la cartea lui Franky Schaeffer (regizor, scriitor, pictor), un fiu de pastor protestant (american de origine) care, în cartea sa Sham Pearls for Real Swine / Perle false pentru porci adevăraţi (Wolgemuth & Hyatt, Publishers, Inc., 1990) surprinde contextul extrem de puritan şi de ostil exprimării artistice al mediului creştin în care a crescut, dar şi climatul mundan, "emancipat", secularizat, însă nu mai puţin agresiv. Comentariile lui Schaeffer despre artă se potrivesc de minune şi filmelor lui Jude şi Mungiu: "Arta distruge, construieşte şi redefineşte. Arta este inconfortabilă. Arta bună (care, între altele, înseamnă arta mărturisitoare de adevăr) este bună în sine, chiar atunci când se referă la cele rele. (...) La fel ca şi Hristos, arta vine la păcătoşi într-o lume imperfectă. Cei care se cred desăvîrşiţi dispreţuiesc arta. Arta este deopotrivă vremelnică şi veşnică. Arta este o oglindă a lumii, o punte între trup şi suflet." Aş mai putea adăuga o dimensiune comună la Jude şi Mungiu (nu doar în mai sus-pomenitele filme): refuzul bine articulat faţă de sentimentalismul şi pioşenia "ghetto-ului" bisericuţelor ce confundă virtutea cu drăgălăşenia dulcegăriilor şi cu păstrarea aparenţelor. De asemenea, fermitatea cu care amândoi cineaştii refuză să admită separarea dintre subiectele seculare şi religioase, ştiind prea bine că realitatea, ca şi dumnezeirea, este una singură. Franky Schaeffer comentează incisiv asupra fundamentalismului pietist de tip evanghelic al (neo)protestanţilor ce fac paradă cu viaţa lor "duhovnicească" în public, de parcă ar fi un număr dintr-un spectacol de circ. Dar nu la fel stau lucrurile cu pietiştii gălăgioşi  din mediul "pravoslavnic", cripto-(neo)protestant?


Există - până la un punct - un ecou din Reconstituirea lui Lucian Pintilie, şi în Aferim!, şi în După dealuri. Drumul energic al Voichiţei (Cosmina Stratan) prin mulţimea de navetişti indiferenţi din secvenţa de început a filmului lui Mungiu, la fel ca reacţia gloatei lipsite de compasiune de la finalul lui Aferim! trimit la ultima secvenţă a Reconstituirii în care mulţimea primitivă de microbişti ce ies de la meciul de football îi tratează cu dispreţ şi agresivă aroganţă pe cei doi tineri. Jude şi Mungiu surprind excesul de "religiozitate" al unei omeniri deprinse a prelua "adevăruri" şi "norme de conduită" fără a le mai trece prin filtrul dreptei socotinţe. De la Pintilie, amândoi cineaştii au moştenit preocuparea pentru geometriile poetice ale imaginii, pentru căutarea identităţii. Cu totul nou (şi îmbucurător) e, însă, demersul lor întru cuminţenie şi dreaptă cugetare, dimpreună cu respingerea "neînfrânării" şi a "încrâncenării" faţă de temele şi personajele aduse în discuţie. De unde se vede încă o dată (dacă mai era nevoie) că filmul românesc traversează - prin filmele lui Jude şi Mungiu (ori prin unele filme de Cristi Puiu şi Corneliu Porumboiu) - o nouă şi fericită etapă în căutarea identităţii sale.