Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  După dealuri

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Gânduri pe marginea unui anumit tip de film - După dealuri


august 2014
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
În vara lui 2013, am vizitat pentru prima oară librăria Editurii Predania, un loc foarte cochet de pe strada Vulturilor nr. 8 din Bucureşti, unde se pot cumpăra cărţi teologice (mai ales), se poate servi o cafea, o răcoritoare sau o băutură alcoolică, se poate sta la un taifas ori se poate răsfoi câte o carte din bibliotecă. Locul - o veche casă boierească, renovată şi frumos îngrijită - este acum under new management­ şi se numeşte La Vulturi. Café, Event, Book Shop. Cultură şi cafea cu rom, fiind gospodărit de câţiva tineri editori de carte şi jurnalişti.


Am ajuns, în vara lui 2014, la "Vulturii" de acum, ca ocazia unei proiecţii de film ale căror discuţii, următoare vizionării, am fost invitat să le moderez. Filmul cu pricina - un film românesc a cărui premieră a avut loc în toamna lui 2012 - a fost primit pătimaş în ţară de către o anumită parte a publicului. Unii, mai moderaţi, l-au numit un "film-caleidoscop" o "operă deschisă" în care se văd mai ales proiecţiile tale, ca spectator. Nu atât asupra filmului ca film, cât asupra a ceea ce ar trebui sau nu ar trebui să însemne viaţă religioasă (mai exact: viaţa bisericească) sau viaţa pur şi simplu, cu libertăţile şi îngrădirile ei. Am aşteptat cu multă emoţie, mărturisesc, această nouă întâlnire cu publicul a filmului După dealuri, scris şi regizat de Cristian Mungiu şi - aflăm din genericul său - "inspirat din romanele ne-ficţionale ale Tatianei Niculescu-Bran".


 
Mă tot gândesc ce anume ar presupune - pe termen scurt şi pe termen lung - să nu căutăm "plăcerea noastră", noi cei care (încă de la început, ori după ce am depăşit anumite blocaje de primire şi receptare) ne considerăm încântaţi sau chiar uluiţi de un asemenea film. În ceea ce mă priveşte, încă mai caut căi de purtare a slăbiciunilor celor care, neputându-l răbda, nu contenesc să răsfrângă ocări asupra omului şi cineastului Mungiu, a "echipei de lichele anticreştine" care a ajuns "pe baricade la Cannes", unde a obţinut trei premii importante (scenariu şi - ex-aequo - interpretare feminină) pentru că "tot ce este antiromânesc este apreciat de Occident". Nota bene, aceste aprecieri au fost şi sunt emise adesea de unii şi alţii fără să fi văzut, în prealabil, filmul. Exprimarea, preluată de regizor din câteva articole de pe net, este inclusă - alături de alte comentarii de scandal - în broşura ce însoţeşte dublul DVD al filmului. Pentru aceşti "deranjaţi", miza însă este enormă: păstrarea aparenţelor, a unui purism religios utopic şi adesea agresiv.  


 
Proiecţia cu După dealuri din incinta "Vulturilor" a decurs firesc şi frumos, "fără papuaşi". Expresia îi aparţine lui Paul Slayer Grigoriu (muzician, filolog, teolog şi cinefil), care - de peste ţări (nu şi mări) - s-a interesat telefonic de evoluţia discuţiilor de la Q & A, la care au participat actriţele principale, Cosmina Stratan şi Cristina Flutur. A fost linişte şi pace, i-am răspuns. Niciun "deranjat" nu s-a arătat dornic să (re)vadă filmul. Ori, dacă l-a (re)văzut în curtea "Vulturilor", n-a protestat. Nimeni n-a reclamat "şifonarea" ori "spulberarea" Ortodoxiei, "românismului" şi a monahismului ortodox, "propaganda neruşinată la homosexualitate", "folosirea vicleană de clişee" pe placul "acelui Apus" ş.a.m.d. Din contră, am auzit voci plăcut surprinse de expresivitatea filmului pe care unii au recunoscut că, aproape doi ani, l-au ocolit deliberat până acum. Cuminţenia şi felul în care surprinde - cinematografic, neostentativ, nedeclamativ - îmbisericirea minţii omului au fost elogiate. N-am înţeles prea bine de ce "în ciuda necredinţei lui Mungiu". Probabil aici mai e de lucru. Dar chiar şi aşa, care să fie oare filmele sau capodoperele făcute de artişti cu "cotizaţia" credinţei plătită la zi? Mă întreb dacă fanii Ostrovului (un film-cult în "familia ortodoxă" unde Mungiu este o persona non-grata) au investigat cu aceeaşi scrupulozitate ortodoxia regizorului Pavel Lunghin.   


 
Am mai auzit apoi opinia potrivit căreia Mungiu "a avut noroc cu romanele din care s-a inspirat", că altfel nu ieşea un film "aşa cuminte". Primul film "cu adevărat ortodox", a adăugat apoi acest spectator (un scriitor şi jurnalist cunoscut pentru vederile sale conservatoare). L-am întrebat atunci ce facem cu cronica unui monah ce e acum unul din liderii de opinie în cercurile ortodoxe, care vede în După dealuri o "poveste românească de lesbianism cu sfârşit tragic", ce "vine să pecetluiască imaginea unei Românii ortodox-handicapate pe care a făurit-o presa dimpreună cu unii oameni ai Bisericii în strădania lor de a judeca întâmplarea nefericită de la Tanacu"? Răspunsul pe care l-am primit a fost ceva de genul: "Să fim serioşi!"


Cuminţenia acestui film (a se citi: dreapta socotinţă, echilbrul, lipsa de stridenţe, de ostentaţie) nu e atât meritul tonului - ce-i drept, echilibrat şi nepărtinitor - din scrierile "non-ficţionale" din care s-a inspirat, ci rodul credinţei şi talentului manifestate cu prisosinţă în scurtmetrajele şi lungmetrajele pe care Mungiu le face de peste 15 ani: Zapping, Corul pompierilor, Occident, 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile, Amintiri din Epoca de Aur ş.a.. Este felul său de a fi. Întrebarea ce se pune este cu totul alta: de unde îşi ia omul tact şi echilbru, de unde forţa uluitoare de pătrundere, de unde calmul şi răbdarea de a-i orchestra pe actori astfel încât ce le iese pe gură să fie mai ales nişte vorbe şoptite (însă deloc la întâmplare, ci pline de sens)? Şi încă: Dacă filmul ar fi fost făcut de Lucian Pintilie ori de Cristi Puiu, pornind de la aceleaşi romane "cuminţi", ar fi ieşit la fel de "echilibrat", de pătruns de "dreaptă socotinţă"?


 
Nu, După dealuri nu este primul film românesc cu o imagine senzaţională, aşa cum a spus cineva, după proiecţie. Încă de la mijlocul anilor '50, de când cu Alexandru Întorsureanu, Gheorghe Fischer, Ovidiu Gologan (continuaţi de Viorel Todan, Sergiu Huzum, Iosif Demian, Florin Mihăilescu, Dinu Tănase, Nicolae Mărgineanu, Gabor Tarko, Doru Mitran, Anghel Decca, Vlad Păunescu, Călin Ghibu, Marian Stanciu, Vivi Drăgan Vasile, Cristian Comeagă, Ion Marinescu, Oleg Mutu ş.a.) filmele româneşti poartă semne certe ale unei solide şcoli de operatorie, chiar dacă uneori dramaturgia şi atmosfera de film erau şubrede. Doar pentru cei ce reduc filmul românesc la serialul Haiducilor, la Comisari, la Pistruiaţi, la filmele cu voievozi sau la comediile "de public", După dealuri este ceva "nemaivăzut" ca imagine ori scenografie.



 
P.S. Fotografia de mai jos se poate citi şi aşa: de unde atâta forţă şi profunzime, echilbru şi cuminţenie, realism nedisimulat în "simboale", grijă pentru detalii pline de semnificaţii într-un film ca După dealuri?
 




 Toate articolele despre După dealuri


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

Sageata Alte linkuri: imdb.com
 Alte articole de Marian Rădulescu


Alte articole

 După dealuri şi Aferim! accesibilizate pentru nevăzători, Marian Rădulescu
 După dealuri de la Festivalul de film newyorkez de la Lincoln Center, Roxana Pavnotescu
 După dealuri - proiecţie specială @ cafeneaua culturală , Marian Rădulescu
 Posibilităţile lui Mungiu - După dealuri, Marian Rădulescu
 Feluri de a privi, Andrei Gorzo
 Toate articolele despre După dealuri


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer