Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Undeva la Palilula

Pe aici, pe la noi - Undeva la Palilula


Port.ro, aprilie 2012
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
În ultimii ani, sunt multe proiecte ale unor personalităţi care au glisat dinspre teatru la film. Horaţiu Mălăele a debutat cu succes, iar acum şi celebrul regizor Silviu Purcărete. El, împreună cu Dragoş Buhagiar, cel mai vizibil scenograf de la noi acum, păşesc cu încântare într-un proiect monumental pe peliculă. Şi se simte din plin mâna amândurora în fiecare cadru, stilul, foamea de a umple, baroc, spaţiul.

Dacă nu aţi apucat să vedeţi vreo piesă de teatru montată de regizor, nu aveţi habar cu ce forţă şi putere de invenţie vine la fiecare premieră. În caz că v-aţi mai nimerit în vreo sală sau festival, sunteţi pregătiţi pentru ce vă aduce acum, regăsind un fel de compediu din toate montările sale, de la Pilaf cu miros de măgar încoace - desfăşurare de forţe, multe personaje secundare pitoreşti, nuditate, umor, ambiguitate sexuală, metafore. Mai greu este însă pentru cei care plonjează în această lume onirică pentru prima oară, România lui cu oameni soioşi şi burtoşi, care îşi irosesc viaţa cu voioşie. Fără întrebări, fără trecut, fără viitor, într-o linie continuă, mereu la acelaşi nivel. O conservă de istorie românească, dar cu perucă pudrată. Ultimii vor avea nevoie de răbdare cu care să străbată universul încifrat, plin metafore şi găselniţe vizuale.

Încă de la început, filmul te absoarbe în convenţia lui specială, cu un tip aparte de poezie discretă şi frumoasă, ca şi cu momente de intruziune a fantasticului, comică şi mereu plastică. Un aer de Kusturica într-un platou construit însă milimetric ca la Fellini (inclusiv o zăpadă la fel de magică ca în Amarcord-ul acestuia). Şi, exact ca la el, uneori cu butaforia la vedere. Teatru filmat, scene de operă pură, pe acte, cu personaje baletând acvatic ca într-o Sodomă şi Gomoră modernă care se închină la idolul băuturii. La început "pentru sufletul lui nea Pantelică", apoi "pentru că a venit primăvara" şi tot aşa în rotirea anotimpurilor şi pretextelor.

Protagonistul, cu un chip ca al lui Mathieu Amalric, cu aceeaşi mirare şi naivitate de la început până la jumătate de film, soseşte de niciunde în acest colţ uitat de lume, în care timpul pare să stea pe loc sau, cel puţin, să aibă un mers al lui special şi iese din ea ca într-o fabulă, cu un declic final, şocant. Şi e amuzant cum rămâne broasca pe fotoliul rufos, mofluză că a mâncat ceea ce şi-a refuzat toată viaţa. Este Dogville-ul lui Purcărete, însă cu umor tipic românesc.

Povestea este spusă mereu de vocea din off, cea care enunţă, rezumă sau doar accentuează cursul acţiunii. Vocea eroului care povesteşte cum s-a întâmplat.

Şi, de la locomotiva ca se iţeşte din viscol, dar neaşteptat şi minunat plină cu leandri în floare, dar şi cu un pian şi o frizeriţă hotorâtă să radă din mişcare barba clientului, până la finalul de predare de ştafetă, filmul se compune din scene dense, ticsite de detalii de o plasticitate care accentueanză hipnotic derizoriul eroilor. Înghesuită o viaţă a unui om, a doctorului pediatru cu nume celest ajuns în acest capăt de lume dintr-un sat sărac de câmpie oltenească, ca şi a tuturor celor din jurul său.

Mari actori trudesc în foarte lărgita echipă a filmului, însă, în afară de protagonist, se detaşează George Mihăiţă, al cărui rol îi pune bine în valoare valenţele dramati-comice, mai mult ca sigur demne de răsplata aici sau în altă parte a unor premii. Personajul său, Ilie cel beţiv şi înţelept într-ale vieţii, devine ghidul prin straturile şi istoria locului, unde oamenii au provinciala mentalitate de spectator în propria viaţă, aducându-şi cuminţi scaunele pentru un spectacol mai ceva decât la tv, fie că e o autopsie sau un chiolhan, ca la spectacolele de operă sau comediile populare italiene. 
Regizorul ştie să ofere încifrat, bine ascuns sub straturile groase de machiaj, o metaforă a unei Românii în mic, suprapunând chiar revoluţia pe incendiul eliberator al locantei orăşelului. Numai că, na, ca în viaţă, noul nu aduce neapărat schimbare, iar copilul care împlineşte destinul doctorului nu e chiar începutul pur aşteptat. Şi, dacă Ilie e un personaj memorabil - mai ales în partea de flashback -, publicul şi regizorul îl simpatizează pe doctorul negru şi îl lasă pe Ilie Gheorghe să fie cel care cu sobrietate dramatică să emoţioneze spectatorii.

O glumă, un film preţios de artă, muncă sisifică de producţie, un film-metaforă despre (nu numai) o minusculă şi prăfuită localitate din Câmpia Română. O poveste mai cu seamă despre mentalităţi, despre oamenii unei ţări care beau până-şi pierd minţile şi chiar vieţile. Un fel de Le grande bouffe, dar cu băutură. Cu schimbism nu numai politic şi oblomovism de câmpie în "satul fără popi şi fără copii".

Însă, pe măsură ce filmul înaintează în poveste, farmecul, umorul se mai sting, cadrul care îţi forţează ochii să stea măriţi ca să cuprindă toată abundenţa de detalii, unele mai mult sau mai puţin inutile, devine vâscos, la fel ca mlaştina în care se chinuiesc ei să prindă broaştele pentru străinii italieni. Scenele sunt concepute ca mici sketch-uri ce pot viia de sine stătător, dar niciunul finalizat. Prin acumulare, prin repetiţie, prin sufocanta luxurianţă scenografică, cadrul, povestea însăşi devin futile. Plictiseala te pândeşte, mai ales că scenele se lungesc şi filmul face o burtă generoasă. Regizorul nu te lasă să compătimeşti pe nimeni, dar nici să empatizezi. Emoţia nu există, în ciuda aerului nostalgic şi al şarpelui tristeţii care te gâtuie. Filmul creşte în sine ca un monstruos bulgăre de zăpadă, pare de neoprit, genul care poate să te facă prizonier toată noaptea, să ruleze la nesfârşit.

Un film de debut cu tarele începutului, cu prospeţime, dar şi cu tipica milă de a tăia din pelicula filmată, un frate mai burghez al lui De ce trag clopotele, Mitică? al lui Lucian Pintilie.

Rămâi pe retină cu o căciulă roşie moţată cu care străbate protagonistul la început zăpada, cu leitmotivul muzical amplu şi foarte frumos, cu jocurile dintre arta înaltă versus plebe, dar încheiată cu ridicarea electrizantă a tuturor şi cântând în cor aria finală din "Traviata", cu o agapă lângă un mormânt, Constantin Chiriac în rol mare de compoziţie, cu adevărat extraordinar ca activist de partid,  cu împovărata plecare a tatălui, cu visceralele scene de tocare a boaştelor.

Nu este un film comercial, pentru publicul larg, însă va avea spectatorii lui şi, cu siguranţă, îşi va începe periplul prin lume şi va câştiga premii pentru regie, film, scenografie sau actori.

Citiţi scenariul filmului Undeva la Palilula, un volum publicat de Editura LiterNet.




 Toate articolele despre Undeva la Palilula


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Cristina Zaharia


Alte articole

 Unde? La limita dintre teatru şi film - Undeva la Palilula, Sabina Balan
 Insula & Undeva la Palilula în 3 paragrafe - FITS, 2012, Răzvan Sădean
 Invenţia lui Purcărete - Undeva la Palilula, Ileana Bîrsan
 Abandonarea spectatorului în reverie - Undeva la Palilula, Ileana Bîrsan
 Undeva la Palilula, distopia valahă, Oltiţa Cîntec
 Toate articolele despre Undeva la Palilula


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer