Palilula există, e un sat din Dolj, după cum mai există localităţi Palilula în Bulgaria şi în Serbia (cel mai probabil cuvântul are o rădăcină slavă). În film, însă, Palilula e un spaţiu în afara realităţii, deşi e "un Macondo oltenesc", după cum îl numeşte regizorul care ne prezintă convenţia încă din primele secunde ale filmului.
Decorul remarcabil construit de Helmut Stürmer şi Dragoş Buhagiar e voit teatral - suntem deci în plină ficţiune şi ne vom da seama pe parcurs că şi la modul temporal localizarea există, deşi în mod vag. Când secretarul de partid poreclit Trotzki (Constantin Chiriac) intră în cadru, închidem rama şi înţelegem că, în linii mari, suntem în România perioadei comuniste.
Nelucrând în convenţia unui film realist, autorul se simte complet liber. Mai curând, prima confruntare cu cinematograful îl pune în postura celui care se joacă cu toate elementele celei de-a şaptea arte fără să-şi pună nici problema cantităţii, nici pe cea a calităţii.
Poate e o deformaţie teatrală (după cum se spune, la teatru trebuie să strigi ca să te audă cel din fundul sălii), dar regizorul parcă se teme să nu facă prea puţin, şi atunci preferă să supraliciteze.
Putem avea efecte vizuale? Atunci să facem şi coropişniţe care zboară, şi măgăruşi care dau din copite, cât mai multe broaşte (mai multe şi mai rele decât în Magnolia), şi bebeluşi horror, şi fotografii care se mişcă. (Nu e de mirare că bugetul a urcat la 1,6 milioane euro).
Latura ludică e pronunţată - numai la cinema eroii se urcă pe tavan ca Fred Astaire, se mişcă în fotografii, pot sta după ce i-a călcat trenul dând din picioare într-un loc şi bând bere, cu bustul tăiat, doi metri mai încolo, şi numai la cinema (dar şi în reclamele la detergenţi) ei pot ajunge dintr-o cameră întunecată direct pe un tăpşan unde zburdă iepuri şi unde cupluri de tineri goi se acuplează în iarbă.
Există o magie a cinemaului pe care e clar că Silviu Purcărete o resimte, dar ea defulează într-un film lung, supraîncărcat şi frizând kitsch-ul, în care ai senzaţia că nu se întâmplă nimic, deşi e în permanenţă agitaţie şi culoare.
Bioritmul spectatorului nu-i permite acestuia să rămână atent toate cele 145 de minute, cu atât mai mult cu cât nu pare să existe un fir narativ, o poveste, cât o înşiruire de tablouri. Multe, într-adevăr, funcţionează singure şi sunt foarte vizuale, dar nu e nicio coerenţă între ele.
De prea multe ori teatralitatea asumată se întoarce împotriva filmului şi, de fapt, nu reuşeşti să uiţi o clipă că Silviu Purcărete e, prin structura lui, regizor de teatru.
Din prezentarea personajelor de pe site-ul oficial (undevalapalilula.ro) nu e greu să îţi imaginezi că scenariul a fost, probabil, foarte spectaculos (şi destul de literar) din moment ce a luat Premiul Balkan Fund la Festivalul de la Salonic. Sunt convinsă că, în mintea celui care a visat-o, această lume a Palilulei e în continuare formidabilă. Dar dacă în teatru el o poate desface în minte, muta şi remonta pe scândura scenei, pentru cinema îi lipseşte nu ochiul, cât instinctul.
Ochiul vede, într-adevăr. Scenografia e reuşită, imaginea lui Adrian Silişteanu e exact ce trebuia, la fel costumele Liei Manţoc, machiajul Danei Roşeanu şi Minelei Popa. Şi muzica lui Vasile Şirli e ideală, deşi e prea multă. Regizorul s-a înconjurat mai ales de oamenii cu care lucrează în teatru şi se vede că a ştiut ce să ceară de la toţi, poate mai ales de la actori.
Paradoxal, elementele care nu merg sunt tocmai scenariul şi regia. Există un dezechilibru de abordare inexplicabil: deşi desfăşurate după logică onirică, multe scene se termină într-o poantă menită să gâdile publicul mediu - fie o înjurătură, fie o trimitere la comunism (vezi biletul cu "Lupta de clasă are loc la ora 4".).
Sunt, de fapt, nişte cioace care nu-şi găsesc locul în peisaj decât dacă autorului i-a fost teamă să nu încarce spectatorul cu prea multă fantezie, alegând să presare din loc în loc mici petarde de un umor derutant, dar care să amuze marele public.
Aceste poante care se vor amuzante sunt completate de alte fraze pretenţioase şi spuse pe un ton apodictic, de genul "De cinci milioane de ani ne grăbim şi de cinci milioane de ani pământul ăsta a tot ars".
Undeva la Palilula nu e o catastrofă, nu are stângăcia amuzantă a unui film de Marius Theodor Barna, dar are aerul unui prim şi ultim film. Autorul lui a vrut să îngrămădească totul în această alegorie a României sub comunism, poate şi referinţe la alţi cineaşti, de la Pintilie până la Fellini, Greenaway sau Jean-Pierre Jeunet, totul turnat peste comunism, draci şi Isuşi (sic) fotografi. Rezultatul nu e nici fellinian, nici purcăretian şamd, ci palilulesc.
E un film foarte scump, foarte lucrat, foarte dificil ca producţie (Tudor Giurgiu merită felicitări pentru curaj), dar rostul lui nu pare să fi fost nici de a aduce public în săli sau să ia premii, ci să fie o mică jucărie cinematografică pentru un mare regizor de teatru.
Undeva la Palilula
regia Silviu Purcărete,
cu: Aron Dimeny, George Mihăiţă, Răzvan Vasilescu, Constantin Chiriac, Sorin Leoveanu, Ofelia Popii, Andi Ştefănescu, Cristian Stanca, Alexandru Georgescu, Ilie Gheorghe, Horaţiu Mălăele.
Premiera românească 20 aprilie 2012.
Citiţi scenariul filmului Undeva la Palilula, un volum publicat de Editura LiterNet.