Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Undeva la Palilula

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Prea mult - Undeva la Palilula


aprilie 2012
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Undeva la Palilula are ceva din intenţiile conceptuale ale lui Palfi din Taxidermia şi ale lui Fellini din Otto e mezzo, are panorame şi travling-uri care (dată fiind scenografia) amintesc de Dogville (de altfel, imaginea e un punct forte al Palilulei), are în interior elemente din imaginarul românesc prin care, uneori, pelicula îşi stabilizează pulsul, dar are şi mult balast - glume, insistenţă pe aceleaşi glume, toată încercarea de a surprinde sufletul valah (acela care trece pîrleazul cu hazul, care-i petrecăreţ din cale-afară şi care e paradoxal în acţiunile sale) - care alterează ceea ce e bun în film. Undeva la Palilula se salvează de ridicol prin intenţii, aspecte salutare în universul imaginat de Silviu Purcărete.

Taxidermia lui Palfi vorbeşte despre fantomele care bîntuie inconştientul colectiv maghiar şi despre artă. Palfi discută superioritatea imperială pe care şi-o arogă conaţionalii săi, discută visurile lor de mărire socială şi sportivă, discută modul în care puterea comunistă ridica realizările obişnuite din orice domeniu la nivelul unor performanţe umane colosale, discută ceea ce înseamnă arta canonică (muzeul, Michelangelo, expunerea filmică), toate acestea fiind ironizate printr-una dintre cele mai dezgustătoare poveşti pe care le-a cunoscut cinematografia. Dar acest dezgustător e atît de bine coregrafiat şi atît de bine susţinut în pîrghiile filmului încît devine frumos. În comparaţie cu Taxidermia, Palilula e ca imitaţia unui ucenic după opera unui maestru, imitaţie în care ucenicul pune ceva din spiritul său şi lucrează pe o pînză mai mare.

Ceea ce-i lipseşte Palilulei pentru a reliefa serios (edificator din punct de vedere artistic) lumea pe care o discută (aceea cuprinsă de comunism, aşa cum l-a cunoscut România în a doua parte a secolului XX) e simţul măsurii, ştiinţa de a se opri la timp şi de a diferenţia ceea ce e necesar de ceea ce transformă intenţiile bune în mascaradă. Filmul este mult prea lung (în jur de 140 de minute), iar lungimea nu este rezultatul unei acumulări de imagini care servesc transpunerii elocvente a unor idei. Secvenţele numeroase în care cei de pe ecran petrec şi trăncănesc la beţie repetă una şi aceeaşi idee - că atunci cînd beau şi vorbesc, ai noştri sînt precum personajele Vacanţei Mari. Poate că mojicul de care vorbim uneori aşa este; însă nu o spunem ca pe ecran.

Când enumerăm defectele românului, spunem că e beţiv, flecar, neserios, că rareori se mobilizează chiar dacă interesul său e la mijloc. Neajunsul nu stă numai în repetiţia inutilă a acestor idei, ci şi în faptul că, în felul în care o spune, filmul nu depăşeşte frivolitatea Vacanţei Mari, umorul de periferie. În loc să pună sub semnul întrebării aceste idei preconcepute despre românism, sau în loc să le semnifice într-un mod deosebit, Purcărete repetă o serie de situaţii comune (nume de personaje căutate, replici, beţii, multe dintre ele interpretate cabotin) în care lucrurile respective sînt vizibile. Astfel că secvenţele sale aduc pe ecran tot gustul amar pe care l-ar lăsa vizionarea episoadelor cu Leana şi Costel. În loc să traducă în altceva acest prost gust, în loc să-l facă să grăiască prin altceva, sau în loc să îl ducă pînă la limitele suportabilului (precum Palfi), autorul doar îl preia gata-făcut din programele de televiziune şi din presa îndoielnică de pe tarabe. E un mimesis care taie elanul filmului, îi dă caracterul lălăit şi îl face, finalmente, plictisitor.

Din cauza acestor spaţii dizgraţioase, filmul se despică în mod categoric. De o parte sînt umorile descrise mai sus, de cealaltă parte sînt figurile cheie ale filmului, pe care lucrurile descrise anterior ar trebui să le susţină. Atît coborîrea în mitologie (drumul către moarte ca înot în Styx, capra, trecerea de la lună plină la lună nouă), cît şi interferenţele cu basmul fantastic (povestea cu lupul, depăşirea barierelor impuse de forţele fizicii, întîlnirea tată-fiu din final - care, în acelaşi timp, e şi o marcă autoreferenţială, în genul celor vizibile în Persona sau La nuit américaine, însă fără aceeaşi subtilitate estetică, dată fiind imaginea de ansamblu a proiectului lui Purcărete), şi jucăriile autorului (cozile de pe vremuri devin un mise-en-abîme, cu oameni care, în interiorul istoriei de pe ecran, asistă la o reprezentaţie teatrală, care e însăşi acţiunea filmului pe care îl urmăresc spectatorii din sală; locomotiva care duduie şi care reflectă monstruozitatea totalitarismului de orice fel; chefliii care încep să cînte operă; insecta zburătoare, fotografia animată) se îneacă în bălmăjeala comică inserată de Purcărete în film.

O secvenţă elocventă în acest sens e cea în care comunitatea pune la cale un ospăţ. Participanţii consumă o cantitate uriaşă de broaşte, tocmai pescuite, iar mesenii, în timp ce molfăie cărniţa broaştelor, urmăresc o operă. Toată coregrafia acestei secvenţe este deosebită şi punctul ei culminant (mesenii se ridică în picioare cîntînd şi devin parte din operă) ar fi fost cu adevărat percutant prin caracterul său iconoclast, dacă marşul grotesc al istoriei din secvenţă nu ar fi fost constant întrerupt de prim planuri în care personajele, la masă, comentează ceea ce se petrece în opera montată în faţa lor prin mesaje care au substanţa şi chipul cîrcotelii microbiste de la colţul străzii. Iar cînd fiecare episod interesant e poleit cu elemente de tip La cap, la bani, la oase, e prea mult. Un prea mult care face filmul greu suportabil şi care îi transformă intenţiile bune în pretenţii şi preţiozităţi triviale. E ca şi cum ai deschide un Golem de la Basilescu şi, după ce îl aeriseşti cîteva ore, îl serveşti sub formă de şpriţ.

Citiţi scenariul filmului Undeva la Palilula, un volum publicat de Editura LiterNet.




 Toate articolele despre Undeva la Palilula


1 comentariu

  • o încercare
    barbu braileanu, 24.04.2012, 12:13

    dl purcărete s-a jucat cu o idee. a rezultat un film care trimite spre felini, spre glisando-ul lui daneliuc, spre hotelul de lux al lui piţa, dar... nu e nimic din toate acestea. e o joacă. cu pretenţii, dar tot joacă! aşa cum eugen ionescu mâzgălea şi deschidea, cu produsele respective, expoziţii de pictură. când eşti mare, îţi permiţi. desigur, şi cu riscul de a constata, câte cineva, că nu prea le ai cu domeniul respectiv.

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Lucian Maier


Alte articole

 Unde? La limita dintre teatru şi film - Undeva la Palilula, Sabina Balan
 Insula & Undeva la Palilula în 3 paragrafe - FITS, 2012, Răzvan Sădean
 Invenţia lui Purcărete - Undeva la Palilula, Ileana Bîrsan
 Abandonarea spectatorului în reverie - Undeva la Palilula, Ileana Bîrsan
 Undeva la Palilula, distopia valahă, Oltiţa Cîntec
 Toate articolele despre Undeva la Palilula


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer