Shame, al doilea film al lui Steve McQueen, este o călătorie sumbră în lumea dezarticulată a dependenţilor de sex, avându-i pe Michael Fassbender şi Carey Mulligan în rolurile principale. Brandon (Michael Fassbender) trăieşte între spaţiul septic al unui apartament de lux decorat cu gadget-uri high-tech şi biroul unei corporaţii sterile unde anagajaţii îşi verifică dantura la King Dent şi termină o zi de lucru în cluburile de noapte în căutare de carne proaspătă. Cu privirea glacială şi discursul monosilabic, Brandon este un profesionist al flirtului, un veteran al relaţiilor de o noapte, un prădător nocturn, auto-suficient. Dar apariţia surorii lui, Sissy (Carey Mulligan), care se instalează la el pentru o perioadă nedefinită, îi devastează întâi apartamentul, apoi imaginea despre sine şi îl îndreaptă pe o bandă cu un singur sens spre o tragedie pe care, departe de a o putea evita, reuşeşte cu greu să o înţeleagă.
Ceea ce McQueen ne propune este un nou tip de voyeurism, unul medical. Senzaţia pe care o ai împărtăşind aventurile nocturne ale lui Brandon este de spectator la un documentar filmat într-un cabinet ginecologic. Sexul devine medicament antidepresiv, corpurile sunt obiecte de studiu şi orgasmul este doar un preambul trist al unei noi zile de singurătate. Şi totul este atât de rece, de calculat şi de mecanic încât atunci când Brandon încalcă regula jocului şi îi oferă unei prostituate ceva de băut, femeia îl priveşte cu milă. Încercarea lui de minimă interacţiune a devenit grotească.
Spaţiul pe care îl populează personajele din Shame este un New York distopic, un oraş îngheţat, cu dimineţi reci şi ploioase, cu nopţi interminabile. Brandon trăieşte între apartamentul lui steril, metroul unde flirtează cu necunoscute, biroul impersonal şi cluburile de noapte. Şi momentul în care Sissy intonează într-un cadru secvenţă de 5 minute "New York, New York" într-un tempo neobişnuit de lent, toată speranţa dispare din versurile lui, şi cântecul devine funebru. Nu există la propriu nicio rază de soare în estetica regizorului britanic.
Dislocat din status-quo-ul lui, Brandon devine vulnerabil. Începe să-şi pună la îndoială normalitatea. Nu este doar relaţia cu sora lui, pentru care nu reuşeşte să mai simtă nimic, sunt toate surogatele pe care le foloseşte pentru că de fapt nu ştie şi nu reuşeşte să iubească.
Într-un moment de furie se hotăreşte să epureze pornografia din viaţa lui. Şi pornografia începe să curgă din măruntaiele apartamentului. Dulapuri, debarale, cutii, toate evacuează maldăre de reviste, de pliante. Sunt saci întregi pe care îi scoate în spatele blocului. Apoi încearcă o relaţie normală cu Marianne (Nicole Beharie), o colegă de la birou. Şi eşuează lamentabil, pentru că restul colecţiei lui e însemnată pe retină, e impregnată la nivel celular. Atunci când revine, foamea de sex este devastatoare şi îl poartă într-un periplu sordid între spelunci, cluburi gay şi bordeluri, într-un fel de încercare de auto-mutilare prin sex de orice fel şi cu oricine. La final, orgasmul privit într-un prim-plan lung nu ne arată decât figura unui om nefericit.
Shame evoluează în jurul antitezelor dintre Brandon şi Sissy, între impotenţa emoţională a unuia şi nevoia de dragoste a celuilalt, amândouă duse pâna la limita extremă a unor patologii. Şi totuşi, filmul nu reuşeşte să convingă, şi asta din cauza unei replici superbe, care în loc să reprezinte concluzia, mai degraba aruncă totul într-o ambiguitate stranie. "Nu suntem oameni răi. Doar venim dintr-un loc rău".
Despre trecutul personajelor nu aflăm decât că provin dintr-o familie de imigranţi irlandezi stabiliţi în New Jersey. La un moment dat, Sissy vine noaptea în patul lui Brandon şi refuzul lui violent ne duce cu gândul la o relaţie incestuoasă. Atât şi nimic mai mult.
Zgârcenia cu care regizorul co-scenarist ne introduce biografia personajelor reuşeşte să-i clatine întreg discursul. Dacă ceea ce au devenit cei doi are motivele îngropate undeva în trecutul lor din New Jersey, dacă ei sunt produsul unor traume din copilarie, nu este normal să nu le aflăm. Pentru că, dacă nu ştim cauza unor comportamente deviante, cum am putea să ne raportăm la ele? Privit fără aceste informaţii, Brandon nu este până la urmă decât un om bolnav şi chinuit.