I'm Carolyn Parker, pe de altă parte, îţi dă o uriaşă porţie de energie - crucială pentru a rezista unei zile festivaliere marcată de dezamăgiri. Văzut cu Jonathan Demme în sală (omul nu-şi arată sub nici o formă cei 67 de ani), după o coadă infernală de peste jumătate de oră, documentarul reprezintă recompensa perfectă pentru efortul depus: Carolyn Parker, o doamnă de aproape 70 de ani, e ultima persoană evacuată din New Orleans post uraganul Katrina, şi prima care s-a întors acasă, preferând să locuiască timp de 4 ani într-o rulotă FEMA, decât să renunţe pe vecie la casa ei. Deşi filmul se concentrează cu minuţiozitate (Demme şi echipa sa au venit şi au filmat-o pe Parker de vreo 20 ori în cei 5 ani) pe eforturile femeii de a-şi reconstrui casa şi de a-şi salva de la demolare biserica, I'm Carolyn Parker reprezintă, în acelaşi timp, şi o cronică a societăţii americane contemporane. Practic, minut după minut de film, îţi dai seama că umilinţele înghiţite de o Rosa Parks sau un Reverend în anii '50-'60 nu par o istorie atât de veche (oamenii sunt puşi să aleagă între biserica celor de culoare şi cea a comunităţii albe - bani pentru amândouă nu-s) iar diferenţele între societatea capitalistă şi cea totalitară precum cea în care au trăit est-europenii sunt imperceptibile (cei cu relaţii au prioritate iar ceilalţi, dacă nu protestează, sunt daţi uitării). Pe de altă parte, filmul reuşeşte, chiar fără voia lui, să mai transmită un mesaj: oamenii nu mai sunt dispuşi să asculte. În timpul vizionării s-a plecat în grup (primii s-au ridicat la minutul 8 al filmului) şi, până la final, în sală am rămas cam jumătate. N-au ştiut că Jonathan Demme face şi documentare? Are peste 10 dintre care, cu excepţia celor despre Neil Young, amintesc filmul-concert Stop Making Sense al celor de la Talking Heads şi Swimming to Cambodgia, în care Spalding Gray povesteşte despre experienţa sa din timpul filmărilor pentru The Killing Fields. N-au ştiut cine e Carolyn Parker? Nici noi nu ştiam, dar ne-am lămurit înainte de a ne pune la coadă. Ruşine! (dar să nu anticipăm...)
Să nu anticipăm, zic, pentru că până la Shame, cel de-al doilea film ar irlandezului Steve McQueen, trebuie spuse câteva cuvinte despre struţo-cămila lui Todd Solondz, Dark Horse. Când comedie când dramă, când realist când oniric, filmul e la o mie de kilometri distanţă (şi la nivel de subiect, dar şi din punct de vedere calitativ) de Happiness, de exemplu... "Cămila" din poveste e un tip grăsuţ şi imatur (colecţionează jucării şi are camera arestată temporal în clasa a IV-a), care locuieşte cu părinţii (Christopher Walken şi Mia Farrow, ambii de nerecunoscut - el îmbătrânit excesiv, ea proporţional întinerită a la trophy wife), care lucrează la compania tatălui său veşnic dornic să-l dea afară, şi care se amorezează de Selma Blair, puţin dispusă la reciprocitate dar suficient de bolnavă de hepatită de tip B cât să fie maleabilă... Lipsit de ritm, format dintr-o înşiruire de episoade legate cumva artificial, cu momente de umor răutăcios (grăsuţul se supune principiului "prostul nu e prost destul...") şi incapabil să decidă ce va face cu propria-i poveste care, către final, se pierde într-un labirint de vis în vis în vis, Dark Horse a plăcut relativ mult celor din sală tocmai pentru că este o curiozitate, dar o curiozitate profund ancorată în umanism - spre deosebire de cerebralul şi cinicul Alpeis.
Şi iată-ne ajunşi la Shame... Tot un studiu de personaj, tot cu Michael Fassbender în rolul principal, semn că Steve McQueen nu vrea să fie un simplu regizor ci un auteur. Declar dintr-un bun început că nu mi-a plăcut Hunger şi că, de asemenea, nu m-a impresionat prea mult nici Shame (până în acest moment, favoritul criticilor de a căror părere îmi pasă: Andrei, Jay, Chirilov). Este foarte probabil să-mi fi scăpat mie ceva, dar povestea unui bărbat bine, cu o carieră de succes şi apartament în Manhattan care, în acelaşi timp, este dependent de sex (prostituate, masturbare, agăţat femei în metrou, pornografie în print şi pe internet) îmi pare deopotrivă puţin credibilă şi complet neinteresantă. În mod evident, regizorul nu-ţi cere să empatizezi cu personajul său - ba chiar face totul pentru a te îndepărta de el şi a-ţi anula orice impuls de milă (omul sare dintr-un pat în altul şi e pasionat de cele mai aprige perversiuni). În acelaşi timp, te bombardează cu imagini extrem de grafice, la limita explicitului (jurnaliştii italieni, profesionişti cum îi ştim, se bucurau că i-au văzut fundul lui Fassbender în A Dangerous Method - acum probabil că au orgasm de-a binelea!) şi nu prea ai timp - eu, cel puţin, n-am avut - să-i înţelegi drama de om gol de dinăuntru, incapabil să se bucure de viaţă dar nedispus să-i pună capăt sau să ceară ajutor. Format din planuri fixe şi lungi, cu dialogul redus la minimum şi cu o paletă coloristică virată în albastru-verzui, Shame arată foarte bine dar spune cam puţine.