Un porno-purgatoriu - Shame

Lansat în 2011 la Festivalul de la Veneţia, filmul Shame - în care năravurile "ruşinoase" ale unui erotoman (pornofilie, masturbare compulsivă, programări cu prostituate, vampirică hoinăreală nocturnă) sînt zugrăvite cu mare solemnitate - a făcut să se vorbească mult despre el (chiar şi la noi, unde n-a avut parte decît de trei proiecţii publice, sub sigla Festivalului B-EST 2012, primele în martie şi ultima în august 2012). Nu e de mirare: mai mult decît un caz patologic (deşi le oferă destulă muniţie spectatorilor care vor să se joace de-a psihanaliştii) şi mai mult decît un hollow man reprezentativ pentru vremurile-lipsite-de-Dumnezeu-în-care-trăim (deşi le oferă destulă muniţie şi editorialiştilor reacţionari), protagonistul (jucat de excelentul actor germano-irlandez Michael Fassbender) e prezentat, pînă la urmă, ca un suflet ce se zvîrcoleşte în infern (sau poate în purgatoriu). Deşi formalismul regiei lui Steve McQueen (nici o legătură cu marele actor) poate fi confundat, pînă la un punct, cu o privire clinică, ne-judgemental, povestea se dovedeşte a fi construită după o logică brutal-moralizatoare, a pedepsirii eroului cu vîrf şi îndesat (e impotent tocmai cu fata la care ţine, minimele lui puseuri de căldură umană faţă de o prostituată sînt respinse, iar lipsa lui totală de pietate familistă aproape că provoacă o tragedie), iar pentru cinefili devine clar de timpuriu hei-rupul lui McQueen în direcţia unei drame spirituale de tip bressonian - eroul e pus să urce un fel de Golgota de carne, în vîrful căreia licăreşte o geană de mîntuire.

Conducînd acasă o colegă de birou (lucrează la o firmă newyorkeză), după o ieşire la restaurant (cu ocazia căreia a aflat că, spre deosebire de el, colega îşi doreşte o viaţă de cuplu solidă), erotomanul (care altfel nu e lipsit de farmec, maniere sau atenţie) îi mărturiseşte că şi-ar fi dorit să trăiască viaţa unui muzician din anii '60; la care colega se zbîrleşte de repulsie, invocînd "haosul" epocii respective şi citînd documentarul Gimme Shelter (despre sîngerosul anti-Woodstock care s-a dovedit a fi concertul Rolling Stones-ilor de la Altamont). E un moment-cheie, în care McQueen şi co-scenarista Abi Morgan pun pe tapet una dintre temele lor: moştenirea anilor '60 (adică a revoluţiei sexuale). După cum nota aprobator, în Dilema Veche [şi pe blogul său - nota LiterNet], masterandul în teologie Alin Vara, filmul polemizează implicit cu această moştenire: de-acolo ar veni o parte din necazuri. (Aşa o fi, dar în orice caz, în ceea ce priveşte cinematograful, tot de-acolo, din anii '60, mai exact de la Antonioni şi Bergman, vin şi clişeele tematice ale acestui film - alienarea omului contemporan ş.a.m.d. -, precum şi elementele de bază ale idiomului stilistic în care filmul tratează despre ele.) Protagonistul are o soră (excelenta Carey Mulligan) a cărei patologie e calibrată scenaristic pentru maximum de contrast (dar şi de complementaritate) cu a lui: stridentă, fragilă, incapabilă să se descurce singură, pe-atît de dependentă emoţional pe cît de sălbăticit e el, ea e acolo ca să-i amintească de sacralitatea familiei (deşi există sugestii de incest în relaţia lor şi, în spatele acestora, adică în copilărie, sugestii de abuzuri din partea altora: după cum spune ea, "nu sîntem oameni răi, ci doar venim dintr-un loc rău").

McQueen nu e un Antonioni, şi cu atît mai puţin un Bresson: la el, aparenţa de austeritate (cu înclinaţii geometrizante) a stilului - decorurile minimaliste şi aseptice ale apartamentelor, tonurile livide în care e filmat oraşul, lentele fondu-uri în negru, ocazionalele cadre foarte lungi (care, de pildă, într-o scenă de conversaţie, lasă să se adune timpii morţi şi ezitările stinghere), importanţa acordată repetiţiei (adică rutinei) - aparenţa asta nu rezistă prea mult. De fapt, filmul e bombastic de-a binelea. Cu mult înainte de bufnitura melodramatică a unei tentative de suicid, dramaturgia ne tot bagă degetele în ochi: de la eşecul sexual al protagonistului, cu o fată cu care ar putea vorbi, se taie direct la succesul lui sexual cu o prostituată, şi de acolo - direct la eşecul tentativei lui de a vorbi cu aceasta. Filmul culminează cu o questă erotică (întinsă pe o noapte şi o dimineaţă) a cărei miză reală - mîntuirea prin răzbirea pînă la capătul nopţii - ne e semnalizată tot mai emfatic: protagonistul se leagă de-o fată numai pentru a-l provoca pe prietenul acesteia să-l bată - deci autoflagelare; apoi coboară pînă în ultima bolgie din infernul sexului, bolgie plasată de regizor într-un club de gay; pentru ca de-acolo să se înalţe din nou, sub valuri de lumină aurorală şi de muzică aproape religioasă, într-un threesome cu două femei, în timpul căruia se schimonoseşte ca un răstignit (şi încă unul pe care l-a răstignit Mel Gibson).