Dincolo de aceste neconcordanţe în ceea ce priveşte buna funcţionare (singulară?) a oricărei mentalităţi cinematografice (sigur, există şi Peter Greenaway!), Undeva la Palilula este un adevărat tur de forţă (de 140 de minute) al răbdării şi al toleranţei unei estetici stupefiante, în care cadre bibilite, recuzită exacerbată, ecleraje (o parte dintre ele inspirate) şi unele spaţii cu adevărat exploatate cinematografic (o fi meritul directorului de imagine, Adrian Silişteanu?) alcătuiesc un univers himeric al autorului, un univers paranoico-vizual, unde broaştele şi femeia-capră pun capăt anilor îndelungaţi de distracţie ai unor localnici neisprăviţi (şi prea pueril închipuiţi), amatori de medicină, vin, operă şi distracţie - totul într-un (prea) personal exerciţiu de stil: amalgam de simboluri, mituri, muzică, bancuri, zgomot şi ideologii comuniste atît de clişeistic uzitate în ultima vreme de către cinematograful autohton.
Şi pentru că o creaţie cinematografică de tip moft se sprijină (pentru o mai bună simpatie cu un creator notoriu de teatru - în cazul de faţă - iubit deopotrivă de critică şi public) şi pe niscaiva trimiteri spre genurile iubite de un om entuziast, filmul nu omagiază decît schematic cinema-ul pe care se pare că îl iubeşte acesta. Judecînd după gradul de expediere şi stîngăcie cu care acesta îşi "revendică" şi îşi administrează la nivel de mizanscenă gusturile, formulele sale de omagiere sînt o simplă memorie cinefilă.
Filmul lui Purcărete este extrem de intimist, sau, după cum o spune el însuşi: "... filmul ăsta nu seamănă cu nimic." Într-adevăr, acesta nu seamănă a cinema.
Citiţi scenariul filmului Undeva la Palilula, un volum publicat de Editura LiterNet.