Principala caracteristică a kitschului este că el este "frumos", străluceşte şi-ţi ia ochii, şi, într-adevăr, despre mare parte din filmul lui Purcărete se poate spune că este "frumos", chiar dacă de multe ori este vorba de o estetică a urâtului, a infernalului.
Atenţie, "kitsch" nu înseamnă prost, ci este o categorie estetică la fel de valabilă ca oricare alta, care multora le poate produce fiori de plăcere, ceea ce probabil se va întâmpla şi cu acest film.
Nu sunt greu de identificat principalele influenţe ale acestei poveşti şi, mai ales, ale felului cum ea este adusă pe ecran; mare parte dintre ele sunt enunţate explicit de către autor.
În primul rând, Macondo-ul lui Gabriel Garcia Marquez (scriitor care, de-a lungul vremii, a sucit minţile multor semidocţi, tocmai prin doza de kitsch artistic).
Apoi, deşi nu ni se spune direct, Kusturica, cel de la Underground încoace, cu un sens permanent descendent (la fel, un mare cineast, dar cu acelaşi efect nociv în cinema).
Totul "asezonat" cu puţin Fellini (obligatoriu) şi puţin Buñuel (stilistic, filmul n-are nicio legătură, dar Îngerul exterminator ne este dat ca sursă). Şi mai este ceva: conceptul maudit ("blestemat") - pentru cultura română, mai precis - al balcanismului. Plecând din Anton Pann, acesta a dus, prin rafinare, la capodopere - linia Mateiu Caragiale - Ion Barbu -, dar, prin căderea în pur pitoresc, este şi o sursă inepuizabilă de kitsch.
Zodia Ţapului
De fapt, Palilula n-are nimic în comun cu clasicul buñuelian (dar... dă bine să-l aduci în vorbă), pentru că cele două spaţii nu sunt deloc similare; personajele nu vor nicicând să părăsească Palilula - locul în care, într-adevăr, sunt prizoniere -, ci se lasă, treptat, cotropite de dulcea otravă a vieţii larvare din acest orăşel. Personajul central, doctorul Serafim (cum altfel?), ajunge aici - "în inima câmpiei valahe" sau a Olteniei, mitizată însă intens - pe la mijlocul anilor '60 şi, de fapt, nu va mai părăsi niciodată acest loc.
Sexul (deşi în cantitate mai mică decât te-ai fi aşteptat), mâncarea şi, mai ales, băutura sunt cuvintele de ordine ale acestui topos. Purcărete nu-şi ascunde simpatia faţă de lumea foşgăitoare pe care-o descrie, faţă de personajele sale vermiculare.
Acestea trăiesc sub zodia Ţapului, simbol demonic care apare permanent, în ipostaza animalului cu pricina sau a curvei căreia i se spune Capra, pentru că e însoţită mereu de o arătare cu coarne.
Autorul ne serveşte conceptul ambivalent al paradisului infernal, sau al infernului paradisiac; de altfel, spaţiul verde care înconjoară oraşul ne este şi arătat ca atare, într-o scenă îndrăzneaţă, în care toată lumea se acuplează cu toată lumea, ca semn al venirii primăverii.
Palilula eternă
Este evident că tot ceea ce e bun în acest film provine din teatru: ştiinţa utilizării spaţiului, stăpânirea figuraţiei, planurile largi. Dar ceea ce acolo producea probabil emoţie nu are cum să se repete aici, în alt mediu artistic. Filmul nu este altceva decât o succesiune de tablouri de acest tip, care până la urmă nu au de spus nimic important.
Omagiu sau nu, finalul prin care ne este arătat platoul de filmare, în care personajele îşi continuă incredibilele existenţe, aminteşte de finalul genial al lui Lucian Pintilie de la De ce trag clopotele, Mitică?
Citiţi scenariul filmului Undeva la Palilula, un volum publicat de Editura LiterNet.