La aceeaşi cotă de stringenţă a inteligenţei satirice anticomuniste se plasează şi secvenţa demonstraţiei pacifiste forţate, pe care palilulenii o iau la mişto - aşa cum iau ei totul, fiind ajutaţi şi de starea lor permanentă de abţiguire. La fel de banal în psiho-etnologia pe care o etalează ca un talk-show de televiziune şi conceput nu atît ca o naraţiune, cît ca o colecţie de scene din viaţa palilulenilor, spectacolul se ţine exclusiv în brioul cu care regizorul e în stare să susţină rolul fellinian pe care şi l-a asumat: acela de mare scamator-dictator - la secvenţa asta vreau ca personajele să înceapă brusc să meargă pe pereţi, la secvenţa astalaltă vreau ca mortul să revină printre cei vii, în cadrul ăsta am nevoie de un bărbat care-şi aprinde ţigara cu un aruncător de flăcări, în cadrul următor vreau o femeie cu un ochi de sticlă ce iradiază lumină, în celălalt vreau doi mimi androgini care se rotesc pe loc, în celălalt vreau multe muşte, iar în celălalt - multe broaşte. Dictatele Marelui Scamator fiind, în cazul de faţă, complet arbitrare - condiţiile în care morţii pot sau nu să reapară, în care viii pot sau nu să meargă pe pereţi etc., fiind, pentru spectator, imposibil de determinat -, toate aceste efecte nu sînt altceva decît party tricks. Şi, trecînd peste faptul că a construi un spectacol numai şi numai din ele nu e semnul unei gîndiri estetice mult evoluate peste nivelul uitaţi-ce-mi-iese-mie-din-joben, apariţiile datorate jobenului lui Purcărete nu sînt nici cine ştie ce.
Sînt doar multe. Aproape în fiecare cadru există ba cîte un hermafrodit, ba cîte un biciclist care pedalează pe loc, ba cîte un cuplu slab-gras, ba cîte un cuplu conjugal care acum-se-bate-acum-se-pupă, ba cîte o excentricitate scenografică - un cabinet cu pereţii plini de radiografiile unei creaturi care pare a fi diavolul, o baie comună cu personajele înşirate la orizontală, fiecare în cădiţa sa, un aparat de zbor construit din vechituri reciclate. În general, aceste idei nu sînt deloc dramatizate - de pildă, aparatul zburător nu joacă nici un rol în film, iar capacitatea hermafroditului de a fi femeie atunci cînd luna e plină şi bărbat atunci cînd luna e nouă nu produce decît un momenţel amărît de farsă erotică (el/ea încearcă să-l violeze pe protagonist), scenarizat şi pus în scenă sub semnul unei fuşereli totale. Pe lîngă faptul că această creativitate e sleit-compulsivă şi mărunt-decorativă - ce sînt toate aceste manifestări ale ei, dacă nu nişte cioace mai poleite? -, ea tinde să-l abandoneze de tot pe scamator pe porţiuni întinse din durata de 140 de minute a filmului: personajele ridică iar şi iar paharele; prostituate felliniene invadează ecranul hohotind; o pajişte se umple de cupluri în pielea goală, pentru o orgie în stil Zabriskie Point. Şi, în pofida efectelor speciale (un picaj vertiginos al camerei de filmare asupra unei variante CGI a oraşului, un George Mihăiţă tăiat în două de tren, cu o jumătate de corp încă cinstindu-se cu băutură de-o parte a şinelor de cale ferată, în timp ce cineva aprinde o lumînare lîngă jumătatea rămasă de partea cealaltă), această creativitate nu se sprijină aproape deloc pe instrumentele proprii cinematografului - atît unghiulaţia, cît şi montajul fiind convenţionale. Ideea lui Purcărete despre ce înseamnă un umor prin excelenţă cinematic este să vireze de la color la monocrom şi să dea mişcarea mai repede.
Citiţi scenariul filmului Undeva la Palilula, un volum publicat de Editura LiterNet.