În 1962, elogiind ecranizarea lui Kubrick după Lolita şi jocul lui Peter Sellers în rolul lui Quilty, Pauline Kael observa că presa a acumulat o anumită condescendenţă faţă de Sellers, "care chipurile ar fi mai curînd un imitator decît un actor, un om cu multe măşti, dar fără personalitate" Aşa să fi fostà Cinefilul care-şi doreşte să pătrundă în culisele one-man show-ului lui Sellers merită să facă un ocol prin arta unui alt geniu preocupat de măşti şi de roluri multiple: Alec Guinness. Cu cît vezi mai mult Guinness (sau mai mulţi "Guinneşi"; – în comedia Kind Hearts and Coronets apar vreo opt), cu atît eşti mai intrigat de personalitatea lui misterioasă – la fel de ascunsă şi, poate, la fel de tulburată ca a unui spion (nu-i de mirare că se regăsea în lumea lui John le Carré). Misterul lui Guinness e legat de capacitatea lui de a se ridica deasupra oricărei suspiciuni de exhibiţionism, de a-şi investi cele mai prodigioase metamorfozări cu un aer de reticenţă. Sintagma "actor-cameleon" mi-a sunat întotdeauna ca o contradicţie în termeni, dar nu şi-n cazul lui Guinness, ale cărui performanţe, oricît de spectaculoase, par să aibă la bază o nevoie profundă – pe cît de răspîndită în rîndurile cameleonilor, pe atît de rară printre actori – de a nu atrage atenţia. Prin comparaţie, metamorfozările lui Sellers par performanţele unui exhibiţionist care, dacă ar putea, ar umple fiecare cadru cu emisari şi reprezentanţi special antrenaţi pentru a nu lăsa să scape nici o firimitură din atenţia publicului. Misterul lui e misterul destinaţiei finale a acestei atenţii: e clar că are nevoie de ea, dar poţi să rămîi cu bănuiala că Sellers (spre deosebire de Guinness, care începe acolo unde se sfîrşeşte nevoia lui de a-şi asigura intimitatea) e totuna cu nevoia lui, o gaură neagră care suge atenţie.
Însuşi Sellers a vorbit uneori despre sine ca despre un vas gol ce se umple ocazional de viaţa personajelor pe care le toarnă pe ecran; alteori a refuzat să vorbească despre sine, motivînd că nu are aşa ceva. Presupun că orice biografie de-a lui trebuia să ţină cont de teoria asta. Una dintre problemele cu care se confruntă filmul biografic The Life and Death of Peter Sellers este: cum să ţină cont de teoria asta şi totodată să evite dezintegrarea – o împroşcătură de viniete colorate în jurul unui mare golà O altă problemă e că teoria actorului ca vas gol, oricît ar fi de plauzibilă în cazul lui Sellers, e un clişeu. Şi nu e singurul: oare n-a venit vremea ca personajul mamei posesive şi distrugătoare să fie pus sub interdicţie – neadmiţîndu-se scutiri nici măcar în cazul unei lucrări biograficeà Şi, la urma urmei, ce-i atît de special în faptul că un om sclipitor e sclipitor într-un singur domeniu, rasolindu-le pe celelalteà Recunosc, capacitatea lui Sellers de a da rasol pare să fi fost specială, ca şi capacitatea lui de a fi odios: iată-l pe marele om (Geoffrey Rush), căruia ani de-a rîndul i s-a spus că faţa lui e cuceritoare numai la radio, cucerind cinematograful cu faţa ascunsă sub o serie de măşti comice şi ajungînd sus de tot, la Sophia Loren (Sonia Aquino), în faţa căreia se comportă (şi se simte) tot ca un trepăduş – şi bineînţeles că ea îl respinge; drept care merge acasă şi le mărturiseşte copiilor că, deşi îi iubeşte, o iubeşte şi mai tare pe Sophia; după care se întoarce pe platou şi-şi face mendrele cu dublura Sophiei – un trepăduş poate să se mulţumească şi cu fantoma fantasmei lui; şi apoi poate să se urască. Componenta asta de autodetestare taie din hazul operaţiilor – extraordinare din punct de vedere tehnic – prin care Rush produce clone perfecte ale personajelor lui Sellers; dar tot ea îi oferă actorului ceva de care să se ţină atunci cînd realizatorii se sparg în figuri (o întîlnire felliniană între Sellers şi creaţiile sale, mai curînd spectaculoasă decît expresivă) şi personajul riscă să se încurce definitiv în jocurile biografiei postmoderne: de-a lungul filmului, Sellers intră în pielea a diferite cunoştinţe şi rude, ceea ce pare foarte în spiritul artei lui, dar nu este; arta lui n-avea nici o legătură cu disponibilitatea de a te pune în locul altuia – nici măcar în scopul de a te uita la tine însuţi. Mult mai convingător e devotamentul lui faţă de un proiect ce s-a concretizat cu mare greutate sub titlul Being There (Un grădinar face carieră), în care Sellers pare să fi văzut şansa unei mărturisiri personale (eroul e un nimeni), ba chiar şansa unei asceze, după atîtea exhibiţii – din ce în ce mai rutiniere – în rolul inspectorului Clouseau. De aici frumuseţea secvenţei în care Sellers trebuie să se întîlnească într-un bar cu regizorul Blake Edwards (John Lithgow), ca să pună la cale încă o tură de Clouseau, şi ajunge la întîlnire, dar rămîne afară, în ninsoare, nemişcat, ca şi cum şi-ar aştepta metamorfozarea în om de zăpadă sau – încununarea carierei marelui comic, izbăvirea marelui narcisist – metamorfozarea în nimic.