Aşa cum Rimbaud (poetul) era un altul, Peter Sellers (actorul) era mai mulţi. Era, în primul rând, soţul (infidel) care-o scotea din minţi pe înţelegătoarea sa soţie; apoi, comedianul de geniu care a "furat" o audiţie şi care, odată demarată cariera, avea să fure toate scenele în care a jucat; era, în plus, individul nevrotic şi complicat care se "exprima" prin arta sa ca un general-soldat pe un teren terapeutic; şi mai era, în fine, toate personajele pe care le-a interpretat vreodată - de la Dr. Strangelove la Quilty & Inspector Clouseau...
Filmul biografic al britanicului Stephen Hopkins (realizat pentru HBO) este mult mai interesant decât s-a văzut la Cannes 2004, unde a fost huiduit. În primul rând, pentru că-i oferă genialului Geoffrey Rush încă un rol pe măsură: fără a semăna prea tare cu "originalul", Rush ESTE Sellers de la primul la ultimul cadru - o performanţă de nota 11! În al doilea, pentru că are buna inspiraţie de a le distribui în cele două roluri feminine importante din viaţa lui Sellers (prima soţie şi a doua, Britt Ekland) pe două actriţe de platină: Emily Watson şi Charlize Theron. În al treilea (dar nu ultimul) rând pentru că, deşi scenariul urmează - în linii mari - cronologia cunoscută, Hopkins vine cu mici surprize vizuale care ridică filmul peste medie. Eu, Peter Sellers se încheie, de altfel, cu o neaşteptată referire la pictura lui Magritte, când silueta lui Sellers se ridică în ceruri - asemeni "domnilor cu melon" din tablourile belgianului - ca-ntr-o versiune animată de suprarealism metafizic: la Magritte, erau mai multe siluete identice, la Hopkins - una singura (a lui Sellers). Dar Sellers (după cum o spune şi numele) erau mai mulţi...