Regizoarea Ivana Mladenovic, co-scenaristă împreună cu Bianca Oana, alege să se poziţioneze în spatele camerei, în off, în postura de consilier şi psiholog, fără intenţia de a face încă un film despre ţigani, după propriile afirmaţii din seara lansării oficiale în cadrul Festivalului de Film european (2012). Scopul documentarului este "de a-i urmări pe aceşti băieţi în timpul lor foarte preţios după ieşirea din închisoare. A fost şi căutarea mea pentru acel procent de reabilitare a băieţilor".
Închisoarea din care aceştia ies cu teamă se transformă într-una dilatată în exterior, la fel de sumbră şi claustrantă, fără speranţă. Alexandru este întruchiparea "rebelului fără cauză" care vorbeşte cu detaşare şi nonşalanţă despre propria viaţă, Versace e un ţigan cu profil de "gangsta" autohton, iar Papan are profilul omului tragic, fără direcţie, integrat cu dificultate într-o familie care nu îl mai recunoaşte după cei patru ani de închisoare. Aceluiaşi Papan care în 2011 ţinea titlurile ziarelor, ca urmare a dispariţiei premature (bolnav de leucemie), îi este dedicat in memoriam acest film.
Tributar stilului cu care ne-am obişnuit de câţiva ani, cel al realismului minimalist cultivat de triada Puiu, Porumboiu şi Mungiu ("felia de viaţă", cadrele lungi, detaliile naturaliste), Turn Off the Lights respectă reţeta şi mizează pe confesiunile personajelor aflate în faţa camerei de filmat. Aceasta din urmă devine vehiculul principal de portretizare a familiilor şi zonelor de la periferia societăţii. Comicul de limbaj şi de situaţii, licenţele de exprimare specifice mediilor lor de provenienţă contribuie la umanizarea personajelor, "îndulcind" cumva biografiile lor pătate de acte antisociale grave şi circumstanţiale.
Documentarul propune spectatorului prin stilul abordat o mai bună înţelegere a celor care au devenit victimele unei societăţi descompuse, alienate. Personajele au acea naturaleţe care te face să le îndrăgeşti până la o anumită limită, însă devin pe alocuri prea conştiente de rolul lor, "jucând" şi pierzând din realismul pe care orice documentar şi-l propune, de a prezenţa personaje autentice în situaţii autentice.
Structura celor trei poveşti este uşor inegală ca durată şi disproporţionată din punctul de vedere al limbajului cinematografic. Scenariul este mai puţin generos cu Papan şi Giani, lăsaţi undeva la mijlocul drumului de întoarcere spre casă, în timp ce vorbele de duh amestecate cu înjurături ale lui Alexandru Mititelu polarizează bună parte din cele aproximativ 70 de minute. De remarcat în acest sens prestaţia lui Alexandru care improvizează o definiţie asupra conceptului de fericire. Fiecare spectator va decide cât de convingător este acest argument care a dat şi titlul documentarului.