Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Festivalul filmului european, 2012

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Aki Kaurismäki şi un film ataşant în ziua a treia la Festivalul Filmului European, 2012


mai 2012
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Mic maraton de filme sâmbătă, 5 mai 2012. Am văzut trei filme regizate de finlandezul Aki Kaurismäki (note to self: cum de nu m-am intersectat până acum cu cinema-ul lui? - situaţie în chip fericit remediată) şi un film israelian regizat de Guy Nattiv. Pas cu pas, film cu film, situaţia a stat cam în felul următor, selon mon avis:
 
Mies vailla menneisyyttä / Omul fără trecut / The Man Without a Past (Aki Kaurismäki, Finlanda, 2002):


Primul lucru care mi-a trecut prin minte după iniţierea în repertoriul filmografic al lui Kaurismäki (pe care, în treacăt fie spus, în recomand călduros) a fost acela de cinema ritualic. Cele trei filme pe care le-am urmărit mi-au dat sentimentul unei treceri fluide şi naturale, ca şi cum nu ar fi fost vorba de filme disparate, ci de acelaşi act creativ, separat doar de teme vag distincte, însă condensat prin nenumărate motive recurente: importanţa şi inutilitatea numelui, singurătatea şi procesul de acceptare a propriei existenţe, frângerea convenţiilor sociale complet lipsite de sens, refugiul în muzică, loialitatea animalelor de companie - câinii, absurdul rutinei cotidiene, întreaga doză de umor şi de umanitate ce iese de sub tuşele întâlnirilor neaşteptate şi uneori nedorite.
 
În Omul fără trecut, un bărbat trece de la o situaţie neplăcută la alta, dându-mi impresia că undeva în backstage ursitoarele îi joacă destinul la o ruletă rusească în timp ce beau alcool cu concentraţie mare: la început este bătut, jefuit şi lăsat să zacă inconştient într-un parc, ajunge amnezic, iar din imposibilitatea lui de a îşi aminti cărămida fundaţiei lui sociale, identitatea, avem un periplu de situaţii care le-ar pune la încercare răbdarea chiar a lui Sisif sau a lui Iov, existând posibilitatea să îi aducă la disperare. Însă viaţa merge mai departe în flux continuu (presărat fie şi cu refluxuri neplăcute), iar lucrurile se aşează treptat, nimicul iniţial clădindu-se prin perseverenţă într-un tot generos.
 
Laitakaupungin valot / Luminile periferiei / Lights in the Dusk (Aki Kaurismäki, Finlanda, 2006):


Nu am menţionat faptul că aceste două filme fac parte dintr-o trilogie a crizei în Finlanda (împreună cu Nori trecători, 1996). În Luminile periferiei, am întâlnit un personaj central masculin similar, până într-un anumit punct, celui din Omul fără trecut şi celui din Le Havre. În acest film situaţia stă cam aşa, în linii scurte: un bărbat ce lucrează ca paznic la un mall este ademenit de o rusoaică într-un miraj al îndrăgostirii, apoi folosit pe post de trăgător de ponoase după ce magazinul de bijuterii din mall a fost curăţat de ele, totul sub grija unui om de afaceri (şi peşte) al blondei rusoaice. Paznicul, Koistinen, îşi dă seama la timp de faptul că este folosit pentru scopuri ce ar face ca orice romantism oricât de puternic să îşi dea obştescul sfârşit, însă reacţia lui este una la care nu m-aş fi aşteptat (obişnuită întrucâtva cu abordările americane la situaţii similare) şi această reacţie se perpetuează până spre sfârşitul filmului.
 
De bifat pe lista cu filme de văzut aceste proiecţii finlandeze, nu vreau să dau prea multe detalii pentru a nu interfera cu undele acestor filme demne de toată atenţia.

Le Havre (Aki Kaurismäki, Finlanda, 2011):


Nu am reuşit să ajung la deschiderea festivalului, astfel că am recuperat filmul proiectat atunci la această fericită reluare. Le Havre urmăreşte liniile generale ale viziunii cinematice a lui Kaurismäki, de această dată settingul fiind francez. A fost plăcut să redescopăr actori din celelalte filme, într-o continuitate naturală, actori puşi în situaţia de a vorbi o franceză cu accent aferent. Acum povestea se ţese în jurul relaţiei de prietenie create ad-hoc între un bătrânel spiritual şi curajos a cărui soţie înfruntă negurile bolii în spital şi un băieţel african cu ochi mari ce are nevoie de ajutor pentru a ajunge la mama lui ce lucrează în Londra şi pentru a se feri de ochii autorităţilor care sunt pe urmele lui pentru a-l deporta înapoi în Africa.

Filmul trasează legături puternice între anumiţi membri ai comunităţii din portul Le Havre, legături şi expresii extrem de bine arborate de către actorii francezi, finlandezi şi de un actor asiatic. Iar firul narativ este foarte dinamic, acţiunea începe franc prin prezentarea intrigii declanşatoare, ca în celelalte filme, fără scene ce nu îşi au rostul, chestiune care mi-a plăcut, m-am simţit eliberată de necesitatea de a atribui sensuri personale unor pasaje filmate pe care nu aş fi fost foarte sigură cum să le pun în context (lucru ce mi s-a mai întâmplat în trecut).

Am observat la Kaurismäki o raportare specială, atentă, la antropologia corpului, la distanţele personale, la modul în care personajele îşi împart acest spaţiu personal împreună cu ceilalţi. Ei se îmbrăţişează sau se sărută pe obraz într-un mod puţin straniu, dar care produce un impact afectiv privitorului. I-am urmărit atent, într-un proces de supraveghere conştiincioasă a modului în care îşi maschează nefericirea şi în care aleg să nu pună povara tristeţii lor pe umerii celor din jur, cu o tărie de caracter admirabilă şi cu o speranţă niciodată fracturată. Grija pe care o poartă este evidentă: ea este îndreptată atât asupra prietenilor şi familiei, cât şi asupra animalelor şi lucrurilor. De ei înşişi se îngrijesc mai puţin, însă de acest lucru se ocupă ceilalţi, într-un cerc al purtării reciproce de grijă şi al afecţiunii mutuale.

Am privit aceste trei filme fără urmă de plictiseală sau de oboseală, motiv pentru care îmi voi întregi colecţia de filme kaurismäkice cu noi vizionări de îndată ce voi aveai posibilitatea. Nu le pierdeţi din vedere, au un caracter aparte în a nu lăsa spectatorul să se piardă în apa indiferenţei.
 
Mabul / Potopul / The Flood (Guy Nattiv, Israel, 2010):


 
Ultimul film din maratonul meu de primă zi de weekend a fost o surpriză extrem de ataşantă. Spun ataşantă pentru că e virtually impossible să nu te implici cât de puţin în această poveste. Firul de urmat e destul de simplu, acela al unei familii rupte din mai multe direcţii, în care comunicarea a încetat să mai existe ca posibilitate salvatoare şi vindecătoare şi în care reproşurile nu se mai fac cu vocea, ci cu ochii care evită şi care se însingurează. Singurul care scapă acestei paradigme este Yoni, un copil de aproape 13 ani, maturizat forţat înainte de vreme, care îşi strigă (cu vocea în transformare) neputinţa şi nefericirea, fiind singurul care nu acceptă situaţia fără o luptă ambiţioasă. Situaţie derizorie care stă cam aşa: între părinţi focul pasiunii s-a stins şi evaporat, mama având o relaţie cu un alt bărbat, iar tatăl având o relaţie cu avioanele, ceea ce înseamnă că nu petrece mult timp pe acasă, Yoni se pregăteşte pentru Bar Mitzvahul său, ocazie în care trebuie să intoneze nişte versete din Tora şi, aici e aici, fratele mai mare al lui Yoni, Tomer, care suferă de un handicap psihic, este trimis înapoi acasă de la instituţia unde era ţinut pentru îngrijire, din lipsă de fonduri. Întoarcerea lui Tomer în sânul familiei aduce cu sine un nou cadru, greu de suportat, iar tensiunile dintre membri se sparg în reproşuri reciproce rostite sau nerostite. Cu toate acestea, treptat, Yoni se adaptează, apărându-şi fratele de răutăţile batjocoritoare ale colegilor de şcoală (îndreptate şi asupra lui) şi învaţă să comunice cu Tomer, pe latitudinea şi pe longitudinea puterilor acestuia de receptare.

Mi-a plăcut nespus acest film (care are şi o imagine excelentă), pentru că a descris într-o situaţie extremă veşnica problematică din familii, lipsa de comunicare şi de implicare ce degenerează treptat într-o prăpastie a nefericirii care îi afectează enorm pe copii.

După multe ore petrecute la cinema, am ieşit cu mintea plină ca un balon de apă, bucuroasă de selecţia de filme care mi-a împrospătat viziunea asupra cinemaului european. Aştept următoarele proiecţii, convinsă că noi surprize provocatoare de bucurii primăvăratice ne-au fost pregătite.




 Toate articolele despre Festivalul filmului european, 2012
 Toate articolele despre Le Havre
 Toate articolele despre Man Without a Past, The


0 comentarii

Spacer Spacer