În Normandia, în oraşul-port Le Havre, Marcel Marx (André Wilms), un fost boem, care acum lustruieşte pantofi pentru a fi mai aproape de oameni, se trezeşte pus în faţa a două misiuni. Pe de-o parte, ia decizia de a ascunde şi de a proteja un copil senegalez căutat de poliţie, şi, pe de altă parte, îşi îngrijeşte soţia bolnavă în stare terminală.
Mai toate filmele lui Kaurismäki plutesc în decoruri ale anilor '50-'60, aici şi cu nostalgii de scenografie şi muzici ale anilor '30 (şi numele soţiei lui Marcel, Arletty, este omagiu actriţei şi cântăreţei franceze cu acelaşi nume), dar care nu pun beţe în roate acestui basm în care regizorul finlandez ne sugerează cum ar trebui să arate lumea şi oamenii ei, fără să fie didactic sau moralizator.
Cu o tradiţie care porneşte de la duiosul Chaplin, trece prin umanismul lui Jean Renoir şi se odihneşte în candoarea tihnită a lui Jacques Tati, Le Havre este poate o utopie, poate semnalul că nu e totul pierdut. Solidaritatea şi complicitatea oamenilor care-l ajută pe Marx îi încurajează inclusiv pe poliţiştii dispuşi în cele din urmă să producă mici miracole, care pregătesc cumva marele miracol din final.
Kaurismäki are talentul, din nou, de a potrivi cu măsură accentele grave, cu momente de gag, melodramă şi absurd, fără să cadă în excese gratuite sau inadecvări kitsch.