Marele public l-a descoperit pe Kaurismäki la noi datorită filmului Mies vailla menneisyyttä / Omul fără trecut. Dar stilul regizorului finlandez strălucea încă din versiunea sa personală la Hamlet din 1987. Acum el s-a hotărât să realizeze o trilogie cu câte un film în alt oraş, străin lui, ca şi limba în care se vorbeşte acolo. Şi, dacă intri în convenţia propusă, te laşi furat de poveste, fără să mai fii atent sau deranjat de franceza vorbită de actori în ritm lent, cu accent străin.
Fără excese, minimalist - aşa cum ştim că îi plac cadrele -, cu scene mici, multe, care, puse cap la cap, dau filmului o poezie şi o tandreţe aparte. Lipsesc multa vorbărie, explicaţiile. Se întinde firul narativ al unei "felii de viaţă" (aparent) simple.
Un bărbat în vârstă se hotărăşte să ascundă, să adăpostească la el în casă un fugar, un emigrant vânat de poliţie. Copilul are mama la Londra, tatăl i s-a prăpădit, iar bunicul bătrân este închis într-un centru pentru transfugi. Practic un pui de cuc. Stingher, timid, diferit. Cu o disperare acceptată, calmă, ca şi a bătrânului care face acum pantofii cui s-o nimeri, pe stradă. Într-un fel, aminteşte destul de The Visitor / Musafirul nepoftit, unde un bărbat în vârstă se implica în destinul unui tânăr musulman. Acesta îi dăruia muzica la tobe, cel de aici, printr-o atingere, viaţa.
Muzica lirică apare rar, dar la timp şi suficient să îţi apară ceva tentative de lacrimi. Şansonete vechi, cu aerul lor retro. Filmul nu este, nu vă temeţi, sentimental. Deloc. Există chiar o reţinere timidă, de bun simţ în exprimarea emoţiilor, stărilor. Soţul cărându-şi cu dragoste soţia bolnavă în pat şi învelind-o, cât ea se ghemuieşte de durere, ea dându-şi cu ruj în obraz, ca să nu o vadă el palidă pe patul de spital, o scenă între patroana unui bar şi poliţistul care i-a închis soţul - o minunăţie în sine, cu toate acele jumătăţi de replici şi înţelegeri calme, fără regrete că viaţa trece şi că schimbarea există cu rostul ei.
Cadre statice, unghi frontal, camera fixă, şi, totuşi, nicio clipă de plictiseală. Chiar şi când se tace sau, ce frumos, când camera mai adastă puţin să se uite (să ne lase pe noi să privim), câteva secunde în plus după ce scena s-a încheiat. Uneori, din absenţă, tristeţea se înalţă fragilă, mai impresionantă decât o replică. Un pahar gol, un abur de la o cafea singură, un fum de ţigară parcă fără stăpân.
Lucrurile nu sunt niciodată rostite pe numele lor urâte - boala, moartea (e atâta decenţă în dramaticul, comprimatul moment de tăcere din biserică!), disperarea, sărăcia. Ele toate sâsâie veninos în mici detalii rapide, regizorul nu insistă, cum ştie el de obicei să se retragă, doar arată, doar pune o ramă şi, în funcţie de bagajul fiecăruia, lasă inima să se strângă.
Scăldat în culori albăstrui, virat în tonuri de acvariu, personajele plutesc ca într-o lume marină în micul lor acvariu. Acţiunea are loc într-un port, aşa că regizorul pune ici şi colo accente bleu ce dau filmului un aer nostalgic.
Nu este Robinson Crusoe şi Vineri al său, chiar dacă îl pune pe băiatul de culoare la treabă, la gătit, la făcut pantofi. Doi necunoscuţi, dar oameni care, la o adică, pot forma o familie. Fără nicio îmbrăţişare sau efuziuni lirice.
Filmul place în orice cadru, îl priveşti fără să vrei cu un zâmbet tot timpul. Are umor fin. Vecinii care se implică, frumos. O naturaleţe ieşită din comun, un personaj care se potriveşte şi în oraş, şi în bistroul unde i se văd manşetele roase, şi în tabăra de refugiaţi nord-africani cu care nu face nazuri să mănânce.
Poliţistul, mereu prezent, mereu pe urme, cu îndârjirea taciturnă a unui Javert ajunge, incredibil, la o scenă finală ca în Casablanca. Nu contează dacă e un basm sau nu, ci că îţi arată că binele făcut are sens.
În afară de finalul miraculos, plin de promisiuni, rămâi cu Little Bob, într-o scenă muzicală de mare impact.
Mai vrem!